Despre o anume fericire vorbea debutul din 1973 al regizorului
Mihai Constantinescu și intenția polemică revine de-a lungul filmelor sale glosând pe tema egoismului alienant (
Singurătatea florilor,
Tată de duminică,
Premiera) sau a opțiunii între „a fi” și „a avea” acum, în
Un oaspete la cină. Consecvența apelării Ia dezbaterea filozofică în context actual face cinste acestui regizor care filmează puțin, dar pe idei și pe texte semnate de Teodor Mazilu, Octav Pancu lași, Aurel Baranga, Constantin Chiriță, mai nou
Ion Bucheru. Ultimul polemizând, cu vehementă critică, cu comportamente socialmente nocive într-un scurtmetraj recent,
Lucrare de control. O anume notă de maniheism a scenariului, a conflictului, persistă și în povestea acestor îndrăgostiți ce au de înfruntat prejudecățile unei mame snoabe ce se opune „mezalianței” fiicei ei, viitoare arhitectă, cu un băiat fără studii. Experiența regizorului umple cu tonuri și semitonuri necesare contrastele prea brutale, adâncind momentele de criză ale personajelor cu observații de viață mai proaspete, nelivrești. Într-o tălmăcire regizorală curată, cu intenții limpezi, neostentativ subliniate (dar, din păcate, și fără mari ambiții stilistice), povestea capătă viață, relief, fluență, atractivitate ades. Dar nu în scenele idilic-turistice cu îndrăgostiți ce colindă ca într-un film-reclamă frumuseți peisagistic-arhitecturale, se iubesc fără prihană și se înțeleg doar din priviri, ci acolo unde autorii caută, se întreabă, scot la iveală și umbra pe lângă silueta sentimentului, norii unor oboseli, ai unor neliniști, îndoieli apărute pe cerul senin al fericirii, îndoieli ce pot mâna chiar și natura umana cea mai robustă. „Când ne-am hotărât să ne căsătorim în orice condiții (el, fără locuință și cu un frate mai mic de întreținut în școală, ea studentă, alungată de acasă) știam ce ne așteaptă” spune bărbatul lucid, încercând să evite o discuție ce nu ar duce la nimic bun decât la o descărcare a nervilor prea încordați. Una din scenele sugerând apariția „norilor”. Fața frântă de oboseală, după multe ore deasupra planșetei, se urcă în troleibuz. Cineva o claxonează dintr-o Dacia confortabila. E asistentul, „cadru de viitor”, pe care mama i-l destinase, dar fiica îl refuzase în favoarea marii iubiri. „Marea iubire” e, într-adevăr, caldă, atentă, sensibilă, generoasă, cultivată, dar muncește peste program ca să completeze bugetul proaspetei familii și asta se resimte în relația tinerilor fără experiență conjugală. Alfabetul sentimental, ca și cel conjugal se învață cu răbdare — îi amintește fetei un tată prea răbdător într-o căsnicie nefericită, ca să-i mai poată fi tinerei un model. De aici începe și partea cea mai interesantă a filmului (și a vieții): ce se întâmplă cu Ileana Cosânzeana și cu Făt Frumos după clasicul „s-au cununat și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...”? Cum se vor acomoda după marșul nupțial doi tineri proveniți din familii atât de diferite, fiecare cu alt
standing, alte habitudini, distracții? Cât vor rezista, și mai ales, cum vor răspunde ei presiunilor cotidiene, tracasărilor orelor suplimentare? „Vei obosi” o previne realist, pe tânără până atunci răsfățată de familie, logodnicul cu experiența vieții. „Vei obosi” îi repetă, cu îngrijorare, tatăl. Dacă violenta neînțelegere a mamei o îndârjește, temerile tatălui, o neliniștesc. O altă scenă foarte bine condusa: discuția inteligentă, nuanțată dintre tată (
Constantin Codrescu) și fiică (Ruxandra Bucescu). „Diferențele există între voi, acum le treceți ușor, mâine însă...” Și într-un mâine mai puțin roz ea observă și tabloul kitsch din odaia lui (și-I acoperă, jenată) și fereastra care dă spre un hol întunecat. Sau reacționează iritată, deodată cu un glas ca al mamei ei-scorpie, când bărbatul ezită să o urmeze în mașina rivalului care-i umilește („Vă conduc eu, acasă, pentru
până la voi în Titan”...)
Scenaristul și regizorul gradează cu finețe micile iritări, jigniri, suspiciuni ce duc în impas tânăra căsnicie. Interpreta (Gheorghe Csapo și Ruxandra Bucescu) le urmează cu sensibilitate și înțelegere intențiile. Scenograful (arh.
Dodu Bălășoiu) completează atent cadrul dramatic (nu doar decorativ) al poveștii, valorificând, făcând să joace câteva elemente de recuzită: o lampă modernă sau o carpetă cu „Răpirea din Serai”, o importantă bibliotecă cu volume legate în piele sau un raft modest confecționat de prieteni generoși, pe care zac înghesuite, șifonate, dar adnotate, și „Trilogia culturii” și „Arhitectura română în evul mediu”. Mai puțin receptiv la aceste detalii atât de sugestive, și atât de necesare completării conflictului psihologic, este operatorul, (Petre Petrescu), fără experiența și neglijând chiar și portretele, prim planurile cu tot ce implica ele nu doar ca fotogenie (importantă și ea în cazul unor tineri frumoși) ci și ca expresivitate, nuanța a interpretării. Un exterior neglijând planul doi, văduvit de freamătul străzii și al diferitelor ambianțe în care se succed întâmplările, sărăcește mult filmul. Și „vina” și-o împarte, în egală măsură, regizorul cu asistentul său și cu operatorul. O absență de câțiva ani din filmul artistic se resimte la Mihai Constantinescu în ceea ce privește dirijarea interpreților. Cu excepția celor doi străluciți actori
Adela Mărculescu (mama) și Constantin Codrescu (tatăl) — dar interpretările lor constituie obiectul unei analize separate atât tinerii protagoniști, fără experiența platoului (cum spuneam, cu foarte multe momente de sinceritate și emoție), dar mai ales ceilalți interpreți care-i înconjoară — în afara unui talent comic pe nume: Vasile Muraru — ne apar stângaci, prea expliciți, fără nuanțe. Și e păcat pentru ca
Oaspetele... acesta nu-i chiar unul de toate zilele. Cu un profesionalism ceva mai ambițios și mai sever exercitat, acest film de o actualitate și o problematică nu numai ambientală, ar fi arătat mult mai bine.
