După o pauză de 19 ani,
Alexa Visarion se întoarce în 2010 la regia de film cu proasta inspiraţie de a relua un proiect din 1987. Rescrisă de o studentă de-a sa, Iris Spiridon, povestea despre tineri şi aşa-zisa lor superficialitate, poveste refuzată la finanţare în perioada comunistă, îşi găseşte o nefericită actualizare în coordonatele unui film lipsit de logică şi substanţă. Folosirea până la saţietate a hitului Pure Morning (Placebo) nu e suficientă pentru a cuceri publicul tânăr sau pentru a-l convinge măcar că i se adresează lui (dacă i se adresează lui).
Luna verde are, dacă vreţi, acea "naturaleţe" şi acea "autenticitate" a filmelor "cu şi despre tineri" din perioada comunistă - la ani-lumină de tinerii din viaţa de zi cu zi. (Dar acelea aveau măcar o logică.). Poate că de vină e faptul că proiectul respins în 1987 de la finanţare ar fi trebuit să fie lăsat acolo, în timp. Cineaştii ştiu mai bine decât noi în ce termeni se scrie perioada de graţie în care un proiect ar trebui să devină film, până nu îi expiră norocul.
Poate că Alexa Visarion - care rămâne oricum în cinematografia noastră pentru
Înghiţitorul de săbii -, ar fi trebuit să nu încerce să trezească fantomele. Odinioară intenţiona să-l distribuie pe
Răzvan Vasilescu în rolul pe care azi îl joacă
Tudor Aaron Istodor - personajul unui rebel, pe linia celor interpretate de
Dan Nuţu. Trebuia să-i lase pe rebelii de atunci să doarmă. Mai ales că timpul a trecut şi peste regizor, şi e greu să faci la 60 de ani filme despre tineri de 20.
E greu să discuţi despre
Luna verde filmul care a ieşit fără să nu încerci să te raportezi la filmul care ar fi putut fi - prin asta îi mai poţi acorda o umbră de credit. Adevărul e că nimic nu te farmecă sau cel puţin incită la acest film. Începe, da, interesant. Şocul melodiei trupei Placebo (oare cât o fi plătit Castel Film pentru ea?), discuţia dintre Tudor Aaron Istodor şi Marius Manole într-o cofetărie, aluziile la posibila sinucidere a cuiva te pregătesc pentru un film actual despre tineri care ar putea fi măcar credibil. Dar această discuţie şi epuizează capitalul tău de curiozitate.
Va urma de aici înainte un amalgam de scene în care personaje fără niciun pic de consistenţă (deşi unele sunt recalcitrante, iar altele exuberante) discută interminabil fără să spună nimic, aberând pe marginea unor nimicuri. Scenariul ilogic şi haotic nu reuşeşte nici măcar să tricoteze cu viteză de croazieră povestea a două maşini cu tineri care pleacă una din Bucureşti, alta din Braşov, şi au o mică întâlnire la mijlocul distanţei. Başca problemele reale ale tinerilor, tipologiile umane, relaţiile dintre personaje, mediul şamd. Totul e defazat. Doar aruncând în film tineri homosexuali care agaţă parteneri pe internet sau tineri care discută pe skype sau tineri care râd mult nu înseamnă că ai făcut un film în care ai arătat că înţelegi vârsta tânără. De fapt, nici nu ştiu cui i se adresează acest film pentru că am mari dubii că vreun tânăr se va recunoaşte pe ecran.
Nu transpare niciun pic de viaţă din personaje, din poveştile lor, din trăirile (!) lor, iar când filmul comută în modul metafizic (nunta din restaurant), după ce ne avertizase că o s-o facă (discuţia pe skype despre tablou), răbdarea spectatorului poate exploda bucăţi în mod iremediabil. Păcat de actorii buni folosiţi prost (cei mai bine pică, totuşi,
Alex Potocean şi Tudor Aaron Istodor), păcat de apariţia lui Radu Afrim în postura unui regizor de teatru (cu rol neclar în poveste), păcat de reputaţia regizorului care n-a mai făcut film de aproape 20 de ani, păcat de bani, păcat de banii noştri.
