REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Un fapt divers atroce


     Filmul lui Cristian Mungiu constituie o adaptare după romanele Tatianei Niculescu Bran, "Spovedanie la Tanacu" şi "Cartea judecătorilor", romane-reportaj care speculează, cum apare în motto-ul la nuvela "Remember" a lui Mateiu I. Caragiale, „un fapt divers atroce”.
     Cazul Tanacu a intrat în conştiinţa opiniei publice pe poarta tabloidelor, a revistelor şi televiziunilor de scandal, din el a fost reţinut spectaculosul obscen şi practicile pitoreşti şi crude ale unei lumi arhaice. Cazurile de exorcism, mai ales cele eşuate, stârnesc curiozitatea morbidă şi un misticism difuz, ele fac însă subiectul unor filme care îşi găsesc întotdeauna un public avid de senzaţional. Din fericire, regizor experimentat şi autentic în demersurile sale, Cristian Mungiu a evitat tot acest grund senzaţionalist. Filmul său este departe de a fi o punere în dezbatere a unor practici religioase sau a unei chestiuni de credinţă precum Insula (2006) lui Pavel Lungin. După dealuri nu este un film de factură dostoievskiană, de încercare a limitelor umanului în raport cu sacrul. Nu avem mistici iluminaţi, nu avem păcătoşi abisali, nu avem vinovăţii calculabile la scară metafizică, nu avem niciun dialog despre natura credinţei şi a divinităţii sau despre raţiunea de a fi a răului în lume etc. Există un singur personaj în film, doctoriţa care preia cadavrul Alinei, şi care distonează cu obiectivitatea camerei aşa cum şi-o propune regizorul. Ea face rechizitoriul violent al lumii monahale acuzându-le pe călugăriţe şi clerul, în general, de abuzuri. Însă violenţa, în acest caz, reflectă mai puţin o ideologie, un curent de opinie, cât o marcă distinctivă a pesonajului, parti pris-ul său cu o motivaţie care ne scapă. Despre ce este vorba în film? Voichiţa (Cosmina Stratan) şi Alina (Cristina Flutur), două prietene care se regăsesc la un moment dat sub acoperişul unei mânăstiri, într-un cadru de viaţă monahală pe care prima l-a îmbrăţişat de bună voie, sunt legate de experienţa anterioară a orfelinatului unde s-au cunoscut. Această viaţă de dinanite conţine ambiguităţi aluzionate, dar neelucidate nicio clipă, printre care o posibilă relaţie homoerotică între cele două. Cristian Mungiu a evitat însă senzaţionalismul unei explicaţii care să încorporeze un erotism problematic, mai ales în raport cu rigorismul vieţii monahale. Avem o anumită intimitate a atingerii pe care Alina o reclamă şi pe care Voichiţa i-o refuză delicat, însă dincolo de un aspect fiziologic care niciodată nu apare ca motivaţie transparentă, există între cele două fete, în mod cert, o solidaritate puternică şi o afecţiune profundă cimentată probabil în anii petrecuţi împreună la orfelinat. Ştim că la un moment dat Alina a decis să lucreze în Germania şi că s-a întors pentru a o lua pe prietena ei. Emotivitatea celor două personaje are un spectru foarte larg şi nuanţat. Regizorul pune accent pe această psihologie abisală care, încă o dată, nu este generată de raportarea exclusivă la religios. La ea concură o serie de factori, de antecedente care rămân în umbră şi care răzbat până la noi prin intermediul unor personaje precum mama Elena, tata Nuşu sau Diriginta, crâmpeie dintr-un trecut nebulos al unui provizorat existenţial. Alina are o impulsivitate care rămâne indecidabil dacă este doar expresia unei durităţi a caracterului sau a unei patologii. Medicul care o consultă după o primă criză evită să ofere un diagnostic precis, excepţie făcând deficienţele pulmonare, deşi există o serie de simptome, precum vocile auzite, care recomandă instalarea schizofreniei. Ca şi în Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, instituţiile încearcă să paseze de la una la alta acest cartof fierbinte care este Alina. Aici, Mungiu este un atent observator al mediilor reuşind să păstreze o distanţă sanitară, cu mici excepţii, înregistrând cu o obiectivitate care în literatură era cea a unei camera eye, existenţa ca fapt divers. Însă există ceva în plus în obiectivismul lui Cristian Mungiu, departe de a fi abstract, el are senzori pentru nuanţe, indiferent cât de „obiectiv” rămâne unghiul de filmare. Mai există la Mungiu un fel de moderaţie, o bună succesiune a evenimentelor în obţinerea unei încărcături afective care este detonată controlat printr-un sistem de anti-climaxuri tocmai pentru a evita un senzaţionalism ieftin speculat în filmele horror sau în cele care pun religiosul în ecuaţia unui trăirism dus până la ultimele consecinţe. Cazul Tanacu este prezentat de Mungiu ca un caz social tratat cu mijloacele unui sociolog dublat de un fin analist, desigur, mijloace adaptate filmului. Niciunul dintre personaje nu devine un caz excepţional; în centrul filmului este o situaţie de viaţă, posibilă oricând. Moderaţia se reflectă şi aici, preotul ia o decizie riscantă, aceea de a citi moliftele Sfântului Vasile, numai după ce a fost persuadat în repetate rânduri, după a încercat soluţii alternative, de bun-simţ. Decizia sa extremă, chiar dacă eronată, nu survine din senin ca expresie a unui dezechilibru sau al unei ambiţii personale, ci dintr-un complex de factori la care se adaugă poate şi statutul său incert de stareţ al unei mânăstiri care nu a fost încă sfinţită. Nu există răi şi buni, instituţiile nu sunt rele sau bune, filmul lui Mungiu nu este un pamflet sau o critică îndreptată împotriva „orânduirii crude şi nedrepte”, concluzia nu se vrea anatemă, deşi finalul relevă o tentaţie în acest sens – a se vedea zoaiele aruncate pe parbrizul maşinii de poliţie în ultimul cadru al filmului. În desfăşurarea de evenimente există un punct de inflexiune aproape insesizabil, dar care cântăreşte greu în evoluţia lor ulterioară. Acest punct de inflexiune îl constituie decizia stareţului de a o exorciza pe Alina, ale cărei manifestări trec, în registrul unei sensibilităţi religioase, drept mărci ale posesiei demonice: intrarea nepermisă în altar, blasfemia, limbajul injurios, violenţa, crizele, spargerea unei icoane etc. Pentru un medic, aceste manifestări ar alcătui o colecţie de simptome pentru configurarea unei patologii. Numai că instituţia spitalicească nu îşi asumă un pacient dificil cu un diagnostic controversat, în timp ce, la limită, cealaltă instituţie, Biserica, riscă un „tratament” care eşuează din ignoranţă. O altă instituţie, Poliţia, dublată de Procuratură, constată deficienţele acetei soluţii-limită care are însă o clară încadrare juridică. Schimbul de pase se opreşte când pacientul moare. Încercarea stareţului de a se dezvinovăţi are de partea ei un sistem cutumiar care intră în coliziune cu cel al jurisprudenţei, însă ne aflăm la capătul unei lungi serii de evenimente care configurează un caz complex. Un alt fapt meritoriu în filmul lui Mungiu este acela de a nu fi denaturat relaţia dintre Voichiţa şi Alina şi de a fi realizat un nuanţat decupaj al vieţii monahale, aşa cum reuşea să ofere în 4,3,2 o concludentă felie de viaţă în ultimul deceniu de comunism prin focalizarea comensualităţii. În special, acest ultim fapt conferă filmului lui Mungiu expresivitatea unui auntenticism care a devenit un deziderat estetic al Noului Cinematograf Românesc.
 
(România literară nr. 46 / 2012)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, cronica de film, dupa dealuri

Opinii: