Ce se întâmplă cu un subiect ofertant — istoria rezistenței noastre anticomuniste — atunci când un cineast nu se pricepe să-l dramatizeze și se mai și teme de el.
În
Portretul luptătorului la tinerețe, dezastruosul său film despre lupta de rezistență anticomunistă dusă de gruparea lui lon Gavrilă-Ogoranu, între '48 și '57, regizorul
Constantin Popescu adoptă o variantă a tehnicii narative folosite de Steven Soderbergh în filmele lui despre Che Guevara. Tehnica s-ar putea numi „file dintr-un jurnal de front, întoarse la întâmplare”. Sărind de la o dată la alta, filmul ne prezintă episoade din activitatea de zece ani a grupării. În general, e vorba de înfruntări cu trupele Securității. La începutul multor secvențe, schimbul de focuri e deja în toi și spectatorul nu mai află de unde anume veneau partizanii, unde se duceau și cu ce planuri. Repetitivitatea asta e voită, dar ea se cerea îmbogățită de variațiuni subtile, care să aducă mereu noi informații — dacă nu despre caracterul fiecăruia dintre partizani, atunci despre starea întregului grup în diferite momente ale existenței sale. Cum stăteau cu nervii, cu muniția, cu bocancii? O evocare credibilă a rutinei vieții de partizan nu se realizează doar prin pac-pacuri repetitive, ci în primul rând printr-o acumulare de detalii practice cât mai precise. Or, aici nu se acumulează mai nimic: partizanii arată mereu la feI, și anume ca niște drăguți absolvenți ai Facultății de Teatru; nu se vede că Ogoranu ar avea vreo calitate de lider, după cum nu se vede că el sau vreunul dintre baieții lui ar avea vreo convingere cât de cât puternică. Asta nu e numai din cauză că Popescu nu știe să dramatizeze, ci și din cauză că, în realitate, unii dintre ei aveau convingeri legionare, aspect asupra căruia regizorul tace politicos, făcând în schimb o gălăgie grosolană și monotonă pe tema răutății comuniștilor.
