REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Un apel de dincolo de mormânt


     Acest ultim film al lui Alexandru Tatos, Cine are dreptate?, realizat în toamna lui 1989, în plină cenzură dulistă, reușește o performanță greu de conceput în acea perioadă: o radiografie a vieții sociale și morale din România de la finele dictaturii ceaușiste. La nivelul dramaturgiei, e drept, constrângerile calapodului se fac simțite, dar precizia radiografierii stării de spirit este atât de pregnantă încât filmul acesta mi se pare deja un document. A realiza acest lucru într-o stare de terorare și lașiate generalizate, presupunea riscuri incalculabile, pe care Alexandru Tatos și le-a asumat în deplină cunoștință de cauză, după cum mărturisește în jurnaluI său. Meritul mi se pare cu atât mai mare cu cât filmele românești cu tematică socială, cu câteva excepții, sunt un contradocument aI realităților sociale, politice, morale din 45 de ani de guvernare comunistă. Întrebarea este cum de a reușit AIexandru Tatos, pe un scenariu nici mai bun, nici mai rău decât altele, să lase acest document. Alexandru Tatos era un spirit extrem de lucid, toate filmele lui mărturisesc acest lucru, dar, ceea ce nu mărturisesc celelalte filme ale lui, poate cu excepția Întunecării, este luciditatea ajunsă la exasperare care o mărturisește ultimul lui fiIm. Exasperare izvorâtă dintr-o conștiință îndurerată de degradarea morală la care a fost adus un popor de un sistem care se proclma cel mai echitabil și cel mai uman din câte au existat vreodată. Cine are dreptate? nu este cel mai bun film al lul Tatos, dar este fără îndoială un testament al unei conștiințe alarmate de proporțiile incomensurabile ale degradării sociale și morale la care poate fi adus un popor. Astăzi acest film s-ar fi putut intitula „Cine-i de vină?” de dezastrul României la sfârșitul secolului 20. De altfel, filmul nu urmărește o vinovăție a cuiva anume, cum pesemne și-au propus cei care l-au comandat, el pune sub stare de culpă întreaga societate românească de la finele lui 1989, în speranța unei ipotetice treziri dintr-un somn ce se prevestește fatal. FiImul arată o lume paralizată de frică, pradă confuziei, abandonată derivei. Oamenii cinstiți și capabili profesional se izolează, fie sub pământ după himere ale unor civilizații trecute, fie în locuri pustii în speranța decontaminării de virusul lașității și promiscuității. Cei adaptați social umblă în turmă prin cârciumi sau fac ședințe în care măsIuiesc adevărul.
     Starea pe care am avut-o la vizionarea acestui film a fost asemănătoare cu aceea pe care mi-au produs-o și mi-o produc poemele bacoviene. Am avut aceeași senzație de gol, în care oamenii sunt ca niște marionete: se se agită, gesticulează, dar, în fapt, nu trăiesc, vegetează.
     Plecând, Alexandru Tatos ne-a lăsat o oglindă în care, dacă am avea curajul să ne privim, am mai avea o șansă: a adevărului privit în față. Nu cred că un artist în adevăratul înțeles al cuvântulul putea să plece mai demn și mai responsabil din această lume. Alexandru Tatos și-a făcut datoria până la capăt. Să facem un efort să-i înțelegem mesajul. Spre binele nostru.
 
 
 
(Noul Cinema nr. 7/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cine are dreptate, cronica de film, stere gulea

Opinii: