Mulțimea aceea de gură-cască, strânși pe pod pentru a asista tâmp la hăituirea unui dezertor, amintește multora de Reconstituirea. În ceea ce mă privește, gândul mi s-a dus, oricât ar părea de ciudat, către Hitchcock, mai exact în direcția Păsărilor: acolo, la un moment dat, numărul ciorilor ce puneau stăpânire pe firele dintre stâlpii de înaltă tensiune tot creștea, devenind, cu fiecare fotogramă, mai amenințător. Am regăsit acum principiul: mai întâi un trecător cu bicicletă, apoi încă vreo doi, după o scenă de urmărire jos, în vale, grupul celor de sus sporește, din nou pe urmele fugarului, o altă întărire a rândurilor curioșilor și tot așa, până ce stolul se transformă într-o masă de privitori ca la spectacol, puși pe aplauze bezmetice la trecerea elicopterului, fără să aibă habar că, nu departe, urmăritul fusese împușcat. Dar este această remarcabilă secvență adevăratul început al filmului? Băiatul ciuruit („parcă l-ar fi bătut grindina”) nu este protagonistul, ceea ce am văzut are consistența unui pregeneric-avertisment. Povestea abia urmează să înceapă. Și acest „daccapo” țâșnește în forță: întâlnirea Mitu - Norica, așa cum a dat Domnul, în stradă, despărțiți de mașini, asurziți de zgomote, două suflete lăsate de izbeliște, aduse de întâmplare la același colț de masă, doi actori cum rar ne-a fost dat să întâlnim prin perimetrul național (Dorina Chiriac, acum descoperită, și Costel Cașcaval, abia acum solicitat pe măsură) iau ochii. Dar cum să-i privești cu inima ușoară când cu câteva clipe înainte soldatul acela fusese doborât într-un lan de porumb de către reprezentanții reuniți ai tuturor căprăriilor armatei române? Aceasta este bucuria lui Lucian Pintilie, să zgândăre, să nu îngăduie spectatorului libertatea de a trăi clipa. Terminus Paradis mi se pare că lasă să se vadă până la os „sistemul Pintilie” de punere în mișcare a dispozitivelor prin care induce energie ecranului. Cineastul anunțase că „nu mai vrea să dialogheze cu răul”, dar seducția urâtului, a sordidului - la urma urmei excrescențe și ele ale răului - este atât de mare încât, infiltrată în toți porii narațiunii, ea face legea. Povestea de dragoste - căci asta este, în esență, filmul - între două sălbăticiuni, una care nu mai așteaptă nimic de la viață - El alta încă la pândă - EA - este maculată din pornire prin decorul ce i se rezervă. Este drept că Mitu îngrijește porci, dar se înțelege că îndeletnicirea are semnificația unei opțiuni („porcul este fratele omului”) și a unei răzvrătiri împotriva familiei. De ce trebuie însă să și trăiască într-o casă ca o cocină, către care își taie drum printr-un desiș de gunoaie? Nu s-ar zice că este alcoolic, dar ține Iângă pat un borcan în care filtrează, printr-o bucată de pâine, spirtul, după care se târăște în patru labe. Prima lor noapte se lasă cu un lung și performant urinat de la balcon. De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că, alături, pe o sforicică, spânzurau chiloții fetei, puși grijuliu la uscat. Obiectul și gestul domină cadrul. Este unul dintre paradoxurile lui Pintilie, acela de a vorbi despre pudoarea iubirii printr-o aglomerare de impudori. Metoda poate fi însă vulnerabilă atunci când se înscrie într-o serie în care vulgaritatea nu mai este subversivă. Jocul cu mâța rătăcită pe un tun și asmuțită tot cu piesa de lenjerie intimă mai sus pomenită poate fi insolit, dar, cum traseul dobândirii piesei-fetiș era lesne deductibil, nu strica să fim scutiți de urmărirea lui centimetru cu centimetru. Ai sentimentul că cineastul ia cu o mână ceea ce dăduse cu cealaltă. Peste camera aceea puturoasă mai sus descrisă, trecuse un abur de curățenie adus de Norica, fata cu chip de copil fără bucurii, dar cu vocație casnică certă. Ca și cum i-ar fi fost teamă de un timp slab, cineastul aruncă în scenă, intempestiv, o hoardă grotescă, familia protagonistului, deghizat carnavalesc, pusă pe țopăieli și pe flecăreli despre America și „tampaxurile Avei Gardner”. Sau: singura muzică ce se aude cu adevărat în film, câteva acorduri din „Tristan și Isolda” de Wagner nu acompaniază nici măcar umbra unei ființe umane, ci venirea pe lume a unui purceluș, urmărită în plan-detaliu. Toate acestea nu sunt însă decât electroșocuri de mică intensitate. Marea scuturare se petrece în terenul armatei, văzută ca o instituție a imbecilizării și a crimei. Altfel cum s-ar explica vânarea dezertorului, urmărit chiar și de o trupă antitero - de parcă ar fi un monstru periculos ce trebuie să piară cu orice preț. Într-un soi de contrabalansare a enormității, Lucian Pintilie își încheie filmul prin pierderea tinerei văduve cu pruncul în brațe în peisajul bănuit a fi fost drag bărbatului, un auriu lan de grâu (unora le-a amintit de Kiarostami) ce mărginește drumul către biserică. Nu cumva însă filmul are, în fapt, două finaluri, așa cum are și două începuturi, pentru că scenariul este extras din ofertele a doi scriitori cu orizonturi diferite, Răsvan Popescu și Radu Aldulescu, a căror incompatibilitate cineastul a îmblânzit-o atât cât s-a putut? Fragmentele luminate din Terminus Paradis, ca și cele umbrite mărturisesc, cred eu, aceeași urgență: un scenarist nu atât pe măsura lui Lucian Pintilie (pare o vorbă în vânt), cât unul în stare să-I provoace, nicidecum să-I servească.
