Ultimul opus al lui Lucian Pintilie, Terminus Paradis, a păşit cu dreptul în arenă: dobândirea unui prestigios "Mare premiu special al juriului" la Festivalul de la Veneţia a urcat filmul pe un piedestal foarte înalt, conferindu-i un orizont de încredere pe măsură. În filmografia cineastului un alt asemenea eveniment este greu, dacă nu chiar imposibil de detectat. "Genul proxim" (cu păstrarea, evident, a cuvenitei "diferenţe specifice") se află surprinzător, undeva, departe. Gândul zboară fără oprelişti către acel neglijat astăzi, dar multpremiat şi el ieri, Duminică la ora 6 (datorită "conţinutului" impus, uităm de "forma" impecabilă a acestei pelicule), dar, mai cu seamă, către Reconstituirea. De filmul de debut al realizatorului, recentul Terminus Paradis se apropie prin recursul comun la o sursă de inspiraţie nelivrescă, convertită cinematografic într-o tragică poveste de iubire; de Reconstituirea însă, îl leagă aproape totul.
Primele imagini din Terminus Paradis, cu nişte semeni de-ai noştri ce privesc ca la teatru o veritabilă "vânătoare de oameni", desfăşurată grupat, sub comenzi militare rigide, preiau parcă peste decenii sfârşitul Reconstituirii, cu acea mulţime cenuşie, amorfă, incapabilă de a percepe ceva din drama aproapelui. Dezinteresul faţă de soarta tinerilor, indiferenţa vinovată faţă de viitorul unor fiinţe încă modelabile, atinge cote paroxistice în Terminus Paradis, film emblematic al ciclului "România, coşmarul meu iubit" (în care De ce trag clopotele, Mitică? şi Balanţa rămân piese de rezistenţă). Dacă Reconstituirea era, după spusa regizorului, "povestea unui caz de iresponsabilitate colectivă", în Terminus Paradis iresponsabilitatea aparţine în principal unei singure instituţii: armata. În principal nu înseamnă şi în întregime, deoarece este absolut evident că amorul turbat al soldatului porcar Mitu pentru ospătăriţa Norica nu are şanse de supravieţuire într-o lume nebună, nebună, minată până în străfunduri de ură, violenţă şi sărăcie.
Discursul vitriolant al lui Pintilie (despre truculenţa propriu-zisă a limbajului personajelor, despre savoarea înjurăturilor căpitanului Burcea şi despre alţi patibulari căpitani s-ar putea scrie pagini) atinge un punct culminant, după care se stinge încet. Speriat parcă de intensitatea afirmaţiilor sale, cineastul vrea să ne ofere sau poate vrea să-şi ofere sieşi o speranţă. De aceea, fără a fi tocmai un happy end, finalul apare mai curând ca o "poveste-bis". Dar, parcă cineva a spus cândva că finalurile nu au nici o importanţă în artă, nu-i aşa?
