REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Terminus Paradis (2)


     Ultimul opus al lui Lucian Pintilie, Terminus Paradis, a păşit cu  dreptul în arenă: dobândirea unui prestigios "Mare premiu special al juriului" la Festivalul de la Veneţia a urcat filmul pe un piedestal foarte înalt, conferindu-i un orizont de încredere pe măsură. În filmografia cineastului un alt asemenea eveniment este greu, dacă nu chiar imposibil de detectat. "Genul proxim" (cu păstrarea, evident, a cuvenitei "diferenţe specifice") se află surprinzător, undeva, departe. Gândul zboară fără oprelişti către acel neglijat astăzi, dar multpremiat şi el ieri, Duminică la ora 6 (datorită "conţinutului" impus, uităm de "forma" impecabilă a acestei pelicule), dar, mai cu seamă, către Reconstituirea. De filmul de debut al realizatorului, recentul Terminus Paradis se apropie prin recursul comun la o sursă de  inspiraţie nelivrescă, convertită cinematografic într-o tragică poveste de iubire; de Reconstituirea însă, îl leagă aproape totul.
     Primele imagini din Terminus Paradis, cu nişte semeni de-ai noştri ce privesc ca la teatru o veritabilă "vânătoare de oameni", desfăşurată grupat, sub comenzi militare rigide, preiau par­că peste decenii sfârşitul Reconstituirii, cu acea mulţime cenuşie, amorfă, incapabilă de a per­cepe ceva din drama aproapelui. Dezinteresul faţă de soarta tinerilor, indiferenţa vinovată faţă de viitorul unor fiinţe încă modelabile, atinge cote paroxistice în Terminus Paradis, film em­blematic al ciclului "România, coşmarul meu iubit" (în care De ce trag clopotele, Mitică? şi Balanţa rămân piese de rezistenţă). Dacă Reconstituirea era, după spusa regizorului, "po­vestea unui caz de iresponsabilitate colectivă", în Terminus Paradis iresponsabilitatea aparţine în principal unei singure instituţii: armata. În principal nu înseamnă şi în întregime, deoarece este absolut evident că amorul turbat al solda­tului porcar Mitu pentru ospătăriţa Norica nu are şanse de supravieţuire într-o lume nebună, nebună, minată până în străfunduri de ură, vio­lenţă şi sărăcie.
     Discursul vitriolant al lui Pintilie (despre tru­culenţa propriu-zisă a limbajului personajelor, despre savoarea înjurăturilor căpitanului Bur­cea şi despre alţi patibulari căpitani s-ar putea scrie pagini) atinge un punct culminant, după care se stinge încet. Speriat parcă de intensitatea afirmaţiilor sale, cineastul vrea să ne ofere sau poate vrea să-şi ofere sieşi o speranţă. De aceea, fără a fi tocmai un happy end, finalul apare mai curând ca o "poveste-bis". Dar, parcă cineva a spus cândva că finalurile nu au nici o importanţă în artă, nu-i aşa?


 
(ProCinema, noiembrie 1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, lucian pintilie, olteea vasilescu, terminus paradis

Opinii: