A trecut vremea lui "honni soit qui mal y pense", adică timpul când un simplu şi fugar gând licenţios aducea ruşinea peste capul traversat de fulgerul gândului. Deşi pudoarea autentică şi neipocrită există încă pe lume, ea se ascunde cât poate mai bine, căci este învinsă, din start, de asaltul goliciunii trupurilor, icnetelor lascive, vorbelor pe şleau şi vulgarităţii sordide şi solide. Să incropeşti un întreg scenariu de film - da capo al fine -, doar pe ceea ce am enumerat între forţele asaltatoare, ar putea fi considerat chiar o performanţă şi performeri ar putea fi numiţi domnii
Fănuş Neagu şi Lucian Chişu dacă noi, iubitorii filmului, n-am avea o cu totul altă opinie despre noţiunea de performanţă şi statutul unui act de creaţie. Dar aşa, năuciţi de rostogolul vulgarităţii, vrem să pricepem cu ce am avut de-a face când ni s-a oferit pe ecran
Terente, regele bălţilor. Trebuie să fim bine înţeleşi, nimeni nu cerea un film despre un bandit (nu „erou” cum crede interpretul principal, săracul, pentru că, probabil, nu i s-a explicat ce joacă) cu pistol rapid, gură slobodă şi succes la dame, să se comporte ca un lord educat la Oxford şi să vorbească după canoanele limbii româneşti culte (ea există încă, o să râdeţi), dar aşezarea fără construcţie dramatică, fără tensiune, chiar fără fir logic, a secvenţelor, una după alta, într-o monotonie fără respiro a vulgarităţii nu mai este povestea nimănui. Incertitudinea naraţiunii se răspândeşte uleioasă în toate compartimentele, începând cu regia şi terminând cu ultimul figurant.
Toţi suntem de acord, cred, că
Andrei Blaier a făcut, în câteva filme (şi voi cita doar
Dimineţile unui băiat cuminte şi
Prin cenuşa imperiului) proba profesionalismului său. Este şi un om citit, are simţul umorului (aproape colegi de generaţie, i l-am remarcat ades), o politeţe uneori protocolară, păreri solide despre arta filmului şi acum, mai de curând, emite opinii interesante despre filmul comercial. De fapt, de la acestea i se trage, în mod cert, ceea ce s-a întâmplat cu el acum doi ani la filmul
Crucea de piatră şi acum cu
Terente. Cu o ciudată optică asupra cerinţelor publicului (care public? ce fel de public? până când acest public?), el îşi conduce filmele în zone total neartistice, devine incert în încadraturi, lasă un montaj neglijent, nu-i pasă că unghiurile de filmare sunt nerelevante şi că încarcă ecranul cu o figuraţie inexpresivă şamd. până la disperarea celor care au încredere în posibilităţIle lui. Şi, aşa se face, că în pofida unui generic care conţine un număr impresoinant de debutanţi şi debutante, n-am putut reţine pe mai nimeni din foşgăiala din cadru, n-am văzut chipuri, ci doar trupuri în mişcare şi, mai ales, fără contenire, picioare, picioare multe, îndoite, ridicate, aplecate, agitate, spasmodice şi inexpresive. De cât de multe s-au perindat prin faţa ochilor noştri, nici cel mai atent bărbat n-ar fi putut reţine „o gleznă fină”, într-o „botină fină” cum prin epoca lui Terente se cerea. Până şi actorii buni, rătăciţi în istoria incoerentă, joacă gros, apăsat, fără nuanţe.
Probabil costumele semnate de Iuliana Slotea şi Ştefan Antonescu sunt în consonanţă cu epoca istorioarei, dar cum mai toate-s cu „poalele în sus” ori în curs de dezbrăcare, mare lucru n-am reţinut. S-ar putea ca şi decorurile să aibă o oarecare expresivitate dar, nemeşteşugit luminate şi inabil filmate, rămân simple spaţii de joc. Este posibil ca, iniţial, muzica lui Dan Ştefănică să fi răspuns necesităţilor dramatice, dar ea s-a rătăcit în banda sonoră între ţipetele isterice, icnetele de despre care vorbeam şi în umbra unui dialog (vezi, din nou, scenariştii) tâmp şi mitocănesc ce stârnea în sală chicoteli la fel de tâmpe şi de mitocăneşti.
Există, poate, cronicari ce trăiesc bucuria desfiinţării unui film. Noi trebuie să mărturisim aici că traversăm o cruntă tristeţe când filmul unui regizor bun şi respectabil ne provoacă o asemenea neplăcere.
