REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Străinul” - cronică de film


     La apariţia sa pe ecran, pentru marele public, Străinul era într-un fel cunoscut şi comentat. Existau în privinţa lui judecăţi de valoare, formulate dacă nu într-un consens, cel puţin apropiate ca valoare estetică. Dar mai ales, spectatorul avea un punct de sprijin în romanul cu acelaşi nume, atât de valoroasă creaţie epică a lui Titus Popovici, prezentă în mintea şi conştiinţa tuturor.
     Pe de altă parte, un premiu special la primul festival naţional al filmului de la Mamaia, deschidea — odată cu legitima curiozitate — calea unui interes competent şi exigent faţă de realizarea ecranului.
     Se poate spune aşadar că, în filmul lui Mihai Iacob, există mai multe capete de consacrare şi poate tot atâtea surse de criterii în aprecierea lui.
     Scriitorul este cel dintâi adus în lumina analizei. Romanul s-a impus prin armonie, profunzime şi forţă de evocare a unei perioade ce avea să cunoască ample prefaceri sociale şi al căror punct de pornire a fost 23 August 1944. Găsim în lucrarea literară o creştere dramatică urmărită şi o profundă legare a relaţiilor şi ambianţelor în care ei apar, şi pe care autorul proiectează traiectoriile principalilor săi eroi. Pe de altă parte, el are grija de a trata fondul, fresca socială, în aşa fel încât să pregătească climatul unor momente de amplă angajare conflictuală. Destinul şi biografia lui Andrei Sabin — un tânăr revoltat, de undeva din Ardeal, care trăieşte atmosfera grea dar şi lâncedă dinainte de 23 August din urbea sa provincială — se desenează şi se compune cu logică şi măiestrie. Tabloul relaţiilor sociale dintre principalele personaje surprinde tendinţele şi contradicţiile lumii adăpostite între zidurile acestui târg.
     Prima probă o avea de trecut deci scriitorul, chemat să izbutească o ecranizare a romanului său — lucru ştiut anevoios. Titus Popovici, conştient nu numai greutatea sarcinei sale scriitoriceşti, ci în mod deosebit dornic să asigure condiţiile literare adecvate unei transpuneri pe peliculă, a dovedit o preocupare specială de a răspunde legilor scrisului pentru film. În acest scop, el a înlăturat din ecranizare mai întâi descripţia vagă şi a concentrat conflictul. Pe de altă parte, a găsit cu cale să întărească în bună măsură caracterele şi să condenseze situaţiile în care ele aveau să se demonstreze. În revolta adolescentului Sabin Andrei citeşti (în scenariu), pe lângă frământarea care-l va conduce să afle drumul adevăratei lupte, un romantism elevat care-l înnobilează şi-l face cuceritor. Evoluţia prietenului său Lucian ni-l relevă pe acesta, în partea a doua a lucrării, într-o lumină care va face din el în mod neîndoielnic un Varga, cu tot ceea ce acest nume poate desemna ca profil uman. Drama tatălui lui Andrei este pregătită tocmai prin sublinierea purităţii sufletului său, calitate ce contrastează cu situaţiile prin care trece el. Ecranizarea câştigă deci în precizie şi concizie, două elemente ce ajută nespus transpunerii cinematografice. Acesteia îi revenea cu precădere sarcina de a se îngriji să asigure ritmul desfăşurării şi tensiunea al cărei apogeu trebuie să-l aflăm în final, odată cu împlinirea tânărului nostru erou — Sabin Andrei. Ca prezenţă, acesta nu trebuie să cadă nicio clipă în plan secund căci prin el şi prin toată evoluţia sa avem prilejul să descifrăm o epocă întreagă şi un univers uman ilustrat prin planul prieteniei, al dragostei şi luptei.
     Mihai Iacob a compus în film atmosfera adusă de Titus Popovici în Străinul, precum ţesătura de relaţii ce lega lumea invocată de el. Toate acestea el le-a desluşit — uneori poate prea pe îndelete — descriind prin imaginea filmată marele fundal şi trecerile pe traiectorii diferite ale unor tipuri şi caractere amplu descrise. Intersecţiile acestor traiectorii — care sunt tot atâtea puncte de conflict — se produc însă uneori cu o vizibilă pregătire de mizanscenă, ceea ce dăunează într-o măsură spontaneităţii şi surprizei dramatice. Andrei îşi dă seama că ceva în lumea acelei vremi este găunos, putred. Interpretul Ştefan Iordache îl face pe tânăr să-şi arate nemulţumirea, revolta, prea devreme, iar, din când în când, scapă din vedere puritatea personajului şi focul său lăuntric, dorinţa de a afla cauza fenomenelor arborând prea adesea o atitudine de frondă în care anevoie poţi citi motivele nemulţumirii.
     Cele două părţi ale filmului sunt uşor deosebite şi ca stil şi ca tratare, prima punând accentul pe dezvăluirea cu răbdare a lumii interioare a personajelor, o compunere caractereologică făcută cu migală. Cea de a doua, caută — dimpotrivă — să schimbe accentul pe animarea, pe dinamizarea fundalului social, dar aci în afară de Ştefan Ciobotăraşu (tatăl lui Andrei) care trăieşte profund şi logic evoluţia dramei cu o emoţionantă dăruire artistică, acoperind, evident, restul apariţiilor, celelalte personaje purtătoare ale angajării dramatice se estompează în jocul larg al tumultului filmat. Apariţia către final a acestui uriaş personaj care este masa populară readuce dimensiunea eroică a evocării lui Titus Popovici, care situează astfel în prim plan, în mod impresionant, un personaj, nou: poporul.
     Dar realizarea lui Mihai Iacob, înfrângând sumedenie de dificultăţi, şi-a primit răsplata unei deosebite aprecieri, în primul rând pentru fineţea cu care regizorul a ştiut să imprime densitatea şi nuanţarea climatului de viaţă al lumii surprinsă de Titus Popovici, a unei lumi care cunoştea împărţirea pe clase, generatoare de inechitate şi prejudecată, atât de dramatic răsfrântă în evoluţia, conştiinţa şi destinul lui Andrei Sabin şi a lor lui. Pe de altă parte, Mihai Iacob a punctat cu un umor reţinut, ridicolul ce se ascundea sub morga fanfaronică a unuia ca avocatul Varga (Gheorghe Măruţă), a senatorului Varga (George Calboreanu), ca şi iezuitismul ce se ascundea sub sutana preotului Potra (Fory Etterle).
     Prin creaţiile actoriceşti pe care le-a favorizat, regizorul şi-a asiguat în filmul Străinul o galerie tipologică evocatoare a lumii şi vremii, făcând prin aceasta să trăiască destul de puternic conflictul ecranizării lui Titus Popovici. Ştefan Ciobotăraşu îşi adaptează mijloace laconice dar profunde spre a reda destinul tumultuos al bătrânului ceferist, lovit fără milă de asuprire şi nedreptate. Creaţia actorului va rămâne, fără îndoială, pentru multă vreme un exemplu de concentrare şi laconism expresiv. George Calboreanu îşi dezvăluie personajul — pe senatorul Varga — adăugând trăsături noi cu fiecare intrare în cadru. Fory Etterle ne sugerează cu fineţe şi ştiinţă, ipocrizia fără a recurge la mijloace de şarjă.
     Sarcina actoricească a lui Ştefan Iordache nu era de loc mică în a-I reda pe Andrei Sabin şi, în genere, interpretul s-a achitat cu multă conştiinciozitate şi dăruire. Nu s-ar putea spune de pildă că n-a cuprins problematica rolului, ci poate doar că n-a atins bogăţia lui interioară care i-ar fi sporit farmecul. Irina Petrescu în Sonia a evitat orice violentare a personajului, lăsându-ne să-i bănuim o inconsistenţă ce intră în datele acestui rol.
     Şerban Cantacuzino l-a înzestrat pe Lucian Varga cu o sensibilitate aproape maladivă, prilejuindu-i să trăiască o dramă a deziluziei şi pe planul dragostei, ca şi pe cel al prieteniei cu Andrei. Drama lui rămâne şi neconsumată şi neexplicată de film, ceea ce nu înseamnă însă că tânărul actor n-a vădit o vibraţie deosebită şi o eleganţă interpretativă.
     Filmul lui Mihai Iacob, privit cu o distanţare pe care o impune aprecierea desprinsă de latura festivă a apariţiei lui pe ecrane, prezintă o seamă de factori însemnaţi. Prin căutările, prin amploarea şi prin nivelul la care se situează, el devine pilduitor pentru etapa pe care o parcurge acum cinematografia noastră. El rămâne aşadar, ca una din elaborările cinematografice ce presupun o mai amplă gândire şi o mai vastă ştiinţă a compoziţiei în film. Pe de altă parte, pentru Mihai Iacob, un regizor tânăr, filmul demonstrează o maturizare a mijloacelor, ca şi o mai mare siguranţă în arta şi meseria pe care o presupune această îndeletnicire. Discutarea filmului, a oricărui film în această etapă a creaţiei cinematografice, trebuie făcută aşadar cu sporul de exigenţă corespunzător sporului artistic ce s-a înregistrat.
 
(Cinema nr. 8, august 1964)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, mihai iacob, mircea alexandrescu, strainul film

Opinii: