​„Ringul” – cronică de film (3)

     Careul de box al lui Sergiu Nicolaescu și loan Grigorescu (scenaristul) apare în film ca un loc al atracției sportive dar încetul cu în­cetul se metamorfozează în loc dramatic, me­ciul propriu-zis — meciul de box — căpătând semnificația unui deznodământ, după o bu­cată de timp (pe care trebuie să o luăm mai mult în simbolul ei și mai puțin în rigoarea ei istorică).
     Sergiu Nicolaescu are o reală slăbiciune pentru personajele care marchează, lumea și clipa, pentru acele personaje care își lasă amprenta printr-o alura a însăși profesiei și modului cum o săvârșesc ele: polițistul — justițiar, soldatul surprins între onoare și moarte, insul devorat de setea de acțiune, de viața trăită în marja riscului, a primejdiei, a cutezanței, omul curajului și dinamismului care nu-și îngăduie ipostaza angoasei și meditației, care mai întâi face și câteodată se gân­dește și la ceea ce a făcut. Dar, mai întotde­auna, face aceasta după ce a săvârșit ce-și pusese în gând. Personajele pe care le preia devin eroice (chiar dacă fără panaș) pentru că Sergiu Nicolaescu cel mai adesea în dubla ipostază de realizator și interpret — le orientează spre acest destin dramatic. (Indi­ferent cum ar fi ele schițate sau profilate în script). Ele transgresează aria obișnuitului pentru că de fapt obișnuitul nu este dramatic, el este cel mai adesea sărac în exemplaritate sau, mai precis spus, obișnuitul este în aștep­tarea neobișnuitului, a faptului care devine excepție, poate chiar eveniment, adică faptul care capătă o aureolă, o forța și chiar o fasci­nație, o atractivitate, o charismă dramatur­gică.
     Iată-l aici în Ringul, la volanul unui TIR, ru­lând cu viteză constanta în fâșia nesfârșită a autostrăzilor, rulând după orar, în cuplu de șoferi de cursă lungă (alt personaj marcant vremurilor noastre, întâlnit pe toate arterele ce înfășoară țările și continentele), șoferul de cursă lungă cu mâinile pe volan și piciorul pe accelerator, asigurând colosului pe șase sau opt roți, ritmul destinului său. Dar imaginilor noi li se alătură amintiri, hazardul își joacă și el rolul, și așa apare întâmplarea cu tâlc ce devine povestea unei vieți, a unei vieți acum obișnuite, modestă, anonimă dar care a fost cândva, altfel, cu totul altfel. Și din acel „alt­fel” a rămas acum întipărit pe braț un număr matricol care ascunde un mister. Încet, încet, mici întâmplări și acumulări de rapeluri, pre­cum și intrigante coincidențe duc la repoves­tirea vieții care iese de sub valul tăcerii im­puse și de sub colbul altor vremuri, iar șoferul de astăzi, boxer al propriei supraviețuiri într-un trecut apropiat și într-un lagăr nazist, ne povestește succint, cu nerv și emoție cum a fost cândva, el deținutul sparing — partener pentru comandantul SS al lagărului. Așa își joacă el viața între corzile unui ring de lagăr al morții. Nu uita nici pumnii mutilanți pe ca­re-i încasează, după cum n-a uitat nici pe cel care i-a administrat, nici locul și nici epoca. Toate acestea le poarta cu el și pe el, închise sub un matricol de lagăr, ca un fel de me­mento.
     Filmul care debutează în registrul unei na­rațiuni cu aventuri, s-ar părea obișnuite, ca­pătă în mod gradat pondere dramatica, schimbă aproape pe nesfințite acest registru ca să transpună întregul spectacol sportiv al boxului într-un fel de meci al destinelor. Tim­pul devine acum al aducerilor aminte, dar prezentul nu se șterge prin aceasta. Dimpo­trivă, în clipa de față și în fața de astăzi a unei lumi se deslușesc urme ale unui trecut nu prea îndepărtat, spiritul competițional de­vine justițiar, iar hazardata întâlnire de box — către care șoferul de astăzi se simte atras dintr-o tardivă dorință de a-și mai măsura odată puterile — devine o reîntâlnire cu o altă miză decât cea oferită de sponsorii unui spec­tacol de reclama comerciala în care boxul este doar un condiment (pe lânga altele cu multe dansatoare). Filmul se ordonează într-un contrapunct dramatic, partida de box se transformă în canavaua unei scandențe (contrapunctica alternanță dilată timpii narativi — pe unii mai mult decât ar suporta convenția și legile tensiunii dramatice), realizato­rul având o reală dexteritate de a construi un suspans care acționează deopotrivă asupra nervilor și curiozității spectatorului.
     Meciul de box propriu-zis (de un realism fără menajamente) pune la încercare un caracter și verifică o prietenie (a lui Andrei cu Tom), prietenie legată în zilele grele și verificată acum într-o singură zi, grea și ea. Marin Moraru (Tom) este prietenul de lungă dată, om sobru, profund, discret, de o personalitate atractivă dar nu demonstrativă, Tom este un rol în care Marin Moraru, cam rar pe ecranele noastre, demonstrează dacă mai era nevoie cât de bogată este paleta sa actoricească și, aș spune, cât de subtilă. Sergiu Nicolaescu (Andrei) și Marin Moraru (Tom) sunt în acest film cuplul de prieteni, un cuplu care a rezistat multor încercări și care face acum, poate, suprema încercare. Prietenia este strecurată în fiecare întâmplare, ea este terenul însuși al narațiunii. O mare prietenie dezvoltată fără vorbe mari. (Deși uneori mi s-a părut totuși că sunt prea multe). Sergiu Nicolaescu este Sergiu Nicolaescu. Cred că a adus personajul la sine, și cu asta am spus tot. Și restul lumii filmului — deși uneori mai sumar portretizată — se impune printr-o seama de individualizări pregnante.
     Într-un rol aproape fără replică, dar care se impune ca o prezență vie, marcantă, balerina Maria Bănică, în fata din lagăr pusă să spele pe jos dar și să danseze, își dă măsura într-o scenă remarcabilă ca vibrație dramatică cu sfârșit tragic. Apoi Letitzia Gabrielli — tânăra de pe autostradă, personaj destul de frecvent al epocii noastre, care ar fi — peste timp — replica celeilalte fete, se impune bineînțeles ca o prezență. Tânăra din film se confundă probabil cu cea din realitate, dar profită personajul. Marian Culineac, chiar boxer în viața de toate zilele, este boxer și în film, el este Gebauer, șeful lagărului, cu aspirații de campion mondial de box. Amatorul Culinac nu este deloc amator în postura de interpret. În schimb Gebauer cel de astăzi, este în interpretarea actorului Vasile Boghiță, un personaj-surpriză. Andrei tânăr, Andrei cel din lagar este, datorită lui Constantin Brânzea, foarte apropiat ca expresivitate și temperament de cel care trebuia să fie Sergiu Nicolaescu al acelei perioade.
     Imaginea — Nicolae Girardi și Marian Stanciu — se aliază, ba chiar se insinuează într-o lume în care și pe care o surprinde deloc în postură turistică ci în dimensiunea ei dramatică și necesară povestirii. Imaginea aceasta se pliază pe climatul psihologic fiind, când alertă, când încărcată de tensiunea căutării, când nervoasă, când de-a dreptul lirică. Și o specială menționare aș face pentru scenografia Adrianei Păun și costumele Gabrielei Nicolaescu. Și nu în ultimul rând, pentru muzica lui Adrian Enescu (de care ne ocupăm mai pe larg, în rubrica de specialitate). Filmul are un lung generic care, de fapt, valorează cât un film de scurtmetraj — un film în film, al cărui principal scop — probabil—a fost sa plonjeze spectatorul într-un univers de întrebări, să-I intrige și apoi, o dată filmul propriu-zis început, să-i defolieze misterele cu grijă țesute. Acest lung generic face de fapt o iscusită portretizare a acestui personaj al actualității, șoferul de cursă lungă. Deși pe această temă a unui trecut nu prea îndepărtat și al unor întâmplări de atmosfera concentraționară, cinematografia mondială cunoaște câteva pelicule dintre care unele cu totul remarcabile, deși așadar Ringul vine oarecum în concurența și după o bună trecere de timp, el se dovedește făcut cu maturitate, cu o dexteritate a efectelor și a dozării acestora, un film tensionat și atașant.