Nu din dorinţa de a „metaforiza” un text căruia i se cere în primul rând concizie — vom începe aceste rânduri prin descrierea situaţiei de „basm” în care se găseşte la ora actuală documentarul românesc. Nu, în atmosfera noastră festivă, nu suntem idilici, ci ne supunem pur şi simplu realităţii: multă vreme, să o spunem de-a dreptul, critica noastră de cinema, ca şi unii „iniţiaţi”, ca şi foarte mulţi neiniţiaţi, au privit scurt metrajele Studioului „Sahia” cam de sus, avari în atenţie, reci în Iaudă, cam cum sunt privite în poveştile frumoase fetele cuminţi, modeste şi harnice ale moşului... Şi, ca în basmele clasice, deodată vine o clipă când „fata cea cuminte” — printr-un gest neaşteptat, printr-o întâmplare fermecată — se impune tuturor ca frumuseţe, ca inteligenţă, apar laudele pline, fără rezerve, ochii celor din jur o privesc altfel, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o vreodată... De ce am admite „scenariul” acesta în viaţa eroilor lui Ion Creangă şi fraţilor Grimm, şi nu l-am concepe realizabil în destinul unei producţii de filme într-un decor feeric ca acel al Mamaiei în 1964? După ani de difuzare ingrată în reţeaua D.D.F.-ului şi cronichete rapide de 10−15 rânduri, după numeroase premii internaţionale în cele mai diverse festivaluri, prea puţin urmărite şi sintetizate de critică în consecinţe şi concluzii, — documentarul nostru apare azi în ochii unor competenţe de prestigiu internaţional ca „o şcoală românească în toată puterea cuvântului”, demnă de confruntări la nivel mondial, ni se propune cu toată liniştea trimiterea unui film (
George Georgescu) drept candidat la Premiul cel mare de la Tours şi suntem comparaţi (ba chiar disociaţi) cu alte şcoli celebre despre care mărturisim că nu ştim prea multe. Într-un bilanţ al realizărilor noastre artistice în aceste două decenii de creaţie socialistă — valoarea internaţională a filmului documentar românesc se cere, categoric, subliniată.
Nu vom rămâne desigur, la aprecierile făcute în cadrul primului nostru Festival naţional, foarte mulţumitoare — dar prea globale pentru noi, cei care încercăm să privim lucrurile dinăuntru, chiar cu conciziune. Georges Sadoul, de pildă, numea drept calităţi fundamentale ale documentarului românesc, originalitatea, nervul, dinamismul. E just — dar cu asta nu pătrundem suficient în adâncime. După părerea noastră, trăsătura principală într-adevăr „de şcoală” a artiştilor de la „Sahia” este pasiunea cu care urmăresc de ani de zile
creaţia românească — în industrie, în agricultură, în cultură, în sferele importante de viaţă ale poporului nostru. Am scris şi am subliniat: creaţia — nu munca propriu-zisă; creaţia, adică munca transfigurată, munca umanizând natura şi pe omul însuşi. Luaţi cele mai bune filme documentare de-a lungul anilor — omeneşte, nu tot ce s-a produs „rămâne”, dând satisfacţii de durată — şi veţi descoperi lesne, ca o constantă, în centrul obiectivelor de filmat, gestul constructiv, efortul modificator de peisaj, conştiinţă şi istorie. Apropiaţi — fără teamă de nuanţe — admirabilul
George Georgescu al lui
Paul Barbăneagră, cu intelectualismul lui accesibil, de viguroasele
4000 de trepte spre cer ale lui
Titus Mesaros, scurt poem al asprimii; asociaţi experimentele lui
Sergiu Nicolaescu şi
Slavomir Popovici în domenii de inspiraţie aparent opuse (
Memoria trandafirului şi
Uzina)
Fapt divers al lui Pavel Constantinescu sau
Eclipsa lui I. Moscu, reportaje pure, cu eseul lui
Gabriel Barta 3x3, cele două „case” ale lui
Săucan şi
Boiangiu, prima lirică, a doua (… „ca o floare”) atât de aprigă în observaţii, sensibilele
Rădăcini ale oraşului şi durii
Ingineri ai uzinei (Alexandru Sîrbu), luaţi filmele lui
Mirel Ilieşiu de la —
Viscolul din 1953 până la fluidele
Drumuri din 1964 — şi în toate punctele lor de interferenţă veţi găsi acelaşi şi acelaşi nucleu director: omul creator, omul constructiv. Acest studiu şi am scrie liniştit acest cuvânt dacă n-am şti ce alură „ştiinţifică” i se dă de multe ori în artă — această reflectare îndelungă, pasionată a construcţiei noastre socialiste stă la baza. „şcolii” documentarului nostru.
Ca o primă consecinţă este formarea unei şcoli distincte, incontestabile, a operatorilor noştri de film documentar — extrem de dotaţi în luminarea expresivă a sensurilor creaţiei. Nu exagerăm când scriem că forţa plastică cu care e filmată industria, de pildă, în multe documentare româneşti poate fi comparată — fără false modestii cu imaginile celor mai buni operatori din arena internaţională. Există personalităţi marcante pentru ochiul sensibil al cinefililor, deschis mai atent din clipa când pe generic apar numele unor operatori ca:
C. Ionescu-Tonciu, cu „unghiurile” sale grave, meditative;
Sergiu Huzum, efervescent, plin de idei, până la insolit;
D. Segal, luminos, calm, Ia capătul unor lungi eforturi de a-şi domina efuziunile;
W. Goldgraber; febril, nu o dată retoric cu bun gust; operatorii de jurnal care au dat acestui sector un nivel al imaginii, de multe ori memorabil.
Ca o a doua consecinţă, credem că merită apreciat tonul, tonalitatea optimistă a celor mai bune realizări, departe de orice blazare sau scepticism, prezente în alte „şcoli” de peste hotare foarte divergente în căutări, accente şi perspective. Prin ton mulţi înţeleg desigur nu numai ce se vede dar şi ceea ce se aude într-un film. În această direcţie, nu se poate să nu ţinem seama de afinităţile, de influenţele — chiar dacă nu totdeauna declarate — ale reportajului nostru literar asupra documentarului filmat, de acea pecete de poezie, de patetism vibrant pusă apăsat de Geo Bogza (colaborator permanent de mare prestigiu al studioului). Îmbunătăţirea comentariului de film — unanim constatată, la care au contribuit în mare măsură Eugen Mandric precum şi scriitori de talentul Ninei Cassian; Paul Anghel, H. Rohan, Victor Vîntu şi alţii — e deocamdată privită de critica noastră ca o schimbare de climat a limbajului şi nu ca un nou stil, aşa cum fără îndoială se va dovedi deajuns de repede pe măsura progreselor. Probabil că aici, ca şi în alte domenii ale documentarului (şi aceasta-i urarea noastră festivă) iar vom trăi revelaţii...
