După 10 minute din noul film al lui Nae Caranfil m-a cuprins tristeţea. Şi ar fi trebuit să fie o comedie. Însă nu e niciodată amuzant să vezi cum un proiect de suflet o ia într-o direcţie complet greşită. Înapoi, mai precis. Aici pluteşte greu aerul vetust al "măreţei Buftea": uite, avem costume! Uite, avem decor! Uite, avem desfăşurări de forţe! Ar fi trebuit să fie filmul care readuce publicul românesc în săli, fără a face concesii la prostul gust manelist (deşi, dacă aşa ar fi stat lucurile, ar fi avut mai multă viaţă). Ar fi trebuit să fie alternativa populistă la noul val, sumbru, naturalist şi intens social (la conferinţa de presă de la TIFF, producătorul Cristian Comeagă s-a lăudat, chiar, sarcastic, că "noi am inventat trepiedul şi iluminarea artificială"). Dar Caranfil fuge de Puiu ca să se apropie de Nicolaescu. I se poate ierta faptul că regia, mai ales în scenele de masă, e stângace şi că e incoerent stilistic (o întreagă secvenţă de animaţie, trucuri de film mut presărate ici şi colo), la urma urmei se urcase pe un cal mare: Restul e tăcere îşi propusese să redea geneza contorsionată a primei producţii cinematografice româneşti onorabile din 1912 despre Războiul de independenţă; o peliculă, deci, ambiţioasă, îndelung coaptă, cu o amploare şi un buget impresionant pentru standardele româneşti. Nu i se poate ierta faptul că are personaje de mucava — artistul idealist, ingenuu, inadecvat vieţii reale, producătorul patriarh larger than life, fascinant, dar veninos şi gomos, diva îmbătrânită şi patetică, etc. Am scris undeva, după premiera de la Cluj, că m-am săturat de eroinele perfide, unidimensionale ale lui Caranfil, folosite pe post de brânci în prăbuşirea bărbaţilor, dar am fost mioapă: toţi protagoniştii sunt desprinşi, parcă, din caricaturile vremii. Şi mai enervant e sentimentul că urmăreşti un album duminical de Bocăneţ, cu actori mari reduşi la glume nesărate (printre cei mari nu se numără, în nici un caz, Vizante), unde fiecare secvenţă/scenetă se termină, obligatoriu, cu o poantă sau cu un gong. Restul e tăcere ar trebui să fie o tragicomedie despre amărăciunea condiţiei artistice. De trist, e trist.
