REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Restul e tăcere


     După 10 minute din noul film al lui Nae Caranfil m-a cuprins tristeţea. Şi ar fi trebuit să fie o comedie. Însă nu e niciodată amuzant să vezi cum un proiect de suflet o ia într-o direcţie complet greşită. Înapoi, mai precis. Aici pluteşte greu ae­rul vetust al "măreţei Buftea": uite, avem costume! Uite, avem decor! Uite, avem desfăşurări de forţe! Ar fi trebuit să fie fil­mul care readuce publicul românesc în săli, fără a face concesii la prostul gust manelist (deşi, dacă aşa ar fi stat lucurile, ar fi avut mai multă viaţă). Ar fi trebuit să fie alterna­tiva populistă la noul val, sumbru, naturali­st şi intens social (la conferinţa de presă de la TIFF, producătorul Cristian Comeagă s-a lăudat, chiar, sarcastic, că "noi am inventat trepie­dul şi iluminarea artificială"). Dar Caranfil fuge de Puiu ca să se apropie de Nicolaescu. I se poate ierta faptul că regia, mai ales în scenele de masă, e stângace şi că e incoerent stilistic (o întreagă secvenţă de animaţie, trucuri de film mut presărate ici şi colo), la urma urmei se urcase pe un cal mare: Re­stul e tăcere îşi propusese să redea geneza contorsionată a primei producţii cinemato­grafice româneşti onorabile din 1912 despre Războiul de independenţă; o peliculă, deci, ambiţioasă, îndelung coaptă, cu o amploare şi un buget impresionant pentru standarde­le româneşti. Nu i se poate ierta faptul că are personaje de mucava — artistul idealist, in­genuu, inadecvat vieţii reale, producătorul patriarh larger than life, fascinant, dar ve­ninos şi gomos, diva îmbătrânită şi patetică, etc. Am scris undeva, după premiera de la Cluj, că m-am săturat de eroinele perfide, unidimensionale ale lui Caranfil, folosite pe post de brânci în prăbuşirea bărbaţilor, dar am fost mioapă: toţi protagoniştii sunt desprinşi, parcă, din caricaturile vremii. Şi mai enervant e sentimentul că urmăreşti un album duminical de Bocăneţ, cu actori mari reduşi la glume nesărate (printre cei mari nu se numără, în nici un caz, Vizante), unde fiecare secvenţă/scenetă se termină, obligatoriu, cu o poantă sau cu un gong. Re­stul e tăcere ar trebui să fie o tragicomedie despre amărăciunea condiţiei artistice. De trist, e trist.
 

 
(Re:publik nr. 35, martie 2008)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: anca gradinariu, nae caranfil, restul e tacere

Opinii: