REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Puterea şi adevărul” – ...şi un examen al publicului


     Ar fi greşit să credem că un film reprezintă un examen doar pentru un grup de autori sau doar pentru o cinematografie.
     Dacă socotim, aşa cum socotim, că publicul nu este numai consumatorul şi beneficiarul operei de artă, dacă vedem în el, aşa cum vedem, un coautor, atunci filmul este ...şi un examen al publicului.
     Aştept cu nespusă emoţie reacţia publicului românesc la Puterea şi Adevărul, aştept întâlnirile cu spectatorii, mai ales cu cei tineri, scrisorile pentru «Curier», statisticile globale. Pentru că acest film nu este numai, cum se spune de obicei, «o nouă producţie a studioului Bucureşti», «o peliculă de amploare», «o nouă realizare a cinematografiei noastre». Acest film reprezintă o dezbatere care nu încape — şi nici nu doreşte să încapă — doar în perimetrul cinematografiei. Filmul Puterea şi Adevărul este un test grav, primul mare test pe care cinematografia noastră îl adresează publicului ei.
     Ar fi nedrept să spunem că cinematografia noastră a ignorat până acum ideea că «orice film e politic». Ar fi nedrept să spunern că discuţia despre filmul politic începe acum. Cinematografia noastră a avut de la începuturile sale dorinţa să facă filme politice. Dorinţa aceasta a fost tradusă chiar în fapte cinematografice. Cine poate să socotească film ca Mihai Viteazul în afara politicii? Cine poate să spună că Serata sau Facerea lumii sau Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte sau Asediul — nu au fost filme ţâşnite din frământările politice, din nevoia de clarificări politice? Adeseori însă filmul politic a rămas doar o nostalgie. De multe ori a fost o dorinţă convertită în drame care nu aveau forţa să sugereze destinul cetăţii. De multe ori dorinţa a rămas doar o tangentă. Problemele vitale ale fiinţei noastre colective erau doar «atinse», doar «sugerate», doar element de fundal. Acum aceste probleme vitale nu mai sunt tratate prin aluzie. Scenariul lui Titus Popovici le atacă frontal, discută, nu în şoaptă, ci deschis, de la tribună, cu o mare, cu o inedită, cu o emoţionantă francheţe. Tonul filmului e tonul răspicat al curajului, al curajului în forma lui cea mai înaltă, adică al acelui curaj care nu-dă-şi-fuge, al curajului care se simte permanent responsabil, al curajului care încearcă să explice «cum a fost cu putinţă» şi care se întreabă: «ce-i de făcut?», al curajului care se plasează nu în afara, ci înlăuntrul realităţilor noastre. Nici scenaristul, nici regia lui Manole Marcus nu descriu pur şi simplu. Autorii nu «plimbă» o oglindă de-a lungul istoriei. Scenaristul şi odată cu el regizorul, actorii — participă. Suferă. Se zbat. Sunt de acolo. Conştiinţa lor se simte implicată în acest măreţ şi adeseori încâlcit proces al prefacerii. Iată, într-adevăr, curajul de care avem nevoie: curajul maximei responsabilităţi.
     Filmul demontează mecanismul puterii şi al adevărului de pe poziţiile unei mari intransigenţe, dar o intransigenţă cu adevărat marxistă, deci o intransigenţă atentă la nuanţe, atentă la procesele devenirii, capabilă de a surprinde metamorfozele. Analiza e în acelaşi timp lucidă şi patetică. Titus Popovici nu vrea numai «să dezvăluie». El vrea să găsească răspunsuri pentru întrebări cardinale: Care sunt adevăratele pârghii ale puterii? Care sunt drumurile care duc la adevăr? Care este punctul care transformă autoritatea în «bun plac»? Care este pragul dincolo de care disciplina se transformă în servilism? Este suficientă buna credinţă? (Stoian e tot timpul de bună credinţă, dar această «bună credinţă» nu devine la un moment dat o formă de dorită orbire? Stoian crede ceea ce vede. Aparenţele sunt împotriva inginerului şi Stoian se agaţă de aparenţe. Dar — întreabă filmul — a vedea adevărul nu înseamnă şi a vrea să-l vezi, a te lupta să-l vezi, a avea curajul să ajungi la adevăr?)
     Niciodată ideea de angajare a artistului nu ne-a apărut mai convingătoare. Niciodată cineastul nu ne-a părut mai aproape de năzuinţa sa de a fi militant, pentru că acest film e clar nu cuprinde doar lupta între două personaje. El e un fragment din lupta puterii pentru câştigarea adevărului. El e o dovadă că adevărul poate câştiga puterea.
     Niciodată cinematografia noastră nu ne-a obligat deci să luăm parte la o discuţie atât de importantă. Niciodată spectatorului nu i s-a cerut atât de convingător «să ia parte la crearea unui film».
     Pentru că, după părerea mea, filmul Puterea şi Adevărul este încă în «lucru». Autorii s-au mutat de pe platouri în sălile de spectacol. Filmul acesta se va naşte definitiv prin noi, doar prin noi, publicul, prin puterea noastră de înţelegere şi de participare.
     Până acum am vorbit de talentul de a fi cineast. A venit momentul să vorbim de talentul de a fi spectator.
 
(Cinema nr. 2, februarie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, ecaterina oproiu, manole marcus, puterea si adevarul film, titus popovici

Opinii: