Pe măsură ce filmul se derula, mă surprindeam repetându-mi în gând: „Asta e cinema!” Da, este acel mod de a gândi o poveste care-l situează pe cineast dincolo de simpla fotografiere a unor cadre mai mult sau mai puţin imitând realitatea şi presărând apoi metrajul peliculei cu replici, uneori atât de convenţionale, de neaderente nici la situaţii şi nici la oameni încât ar putea fi spuse pur şi simplu din off. Filmul lui Daneliuc este cinema tocmai pentru că reuşeşte să treacă pragul de care se împiedică atâţia, acela al fotografierii unor obiecte dispuse într-un cadru şi al unor oameni care forfotesc între aceste obiecte spunând nişte vorbe, toate acestea reflectând — s-ar crede — un univers uman. Arta lui
Mircea Daneliuc constă tocmai din a privi universul cotidian nu în exterioritatea lui, ci înlăuntrul său, în încercarea de a străpunge acea carapace a aparenţelor spre a descrie universuri psihologice la personaje — adică la oameni — pentru a stabili motivaţiile lor psihologice, logice şi raţionale, în comportamentele şi raporturile care se stabilesc şi se desfac mereu, se schimbă şi se combină într-un nesfârşit flux care înseamnă, de fapt, viaţa. Această secţiune într-o lume şi un timp Daneliuc nu o face însă cu rece detaşare, ci cu implicare. El descrie totul parcă la persoana întâi, cu patima celui care simte şi resimte că ceea ce este în jur face parte din el însuşi, că lumea aceasta pe care o adună într-o povestire (s-ar zice că seamănă chiar a pagină autobiografică), nu este o constatare întâmplătoare şi din afară, ci o proiecţie interioară, poate chiar o meditaţie despre actul de a trăi conştient, lucid şi mai ales sincer, o viaţă care n-are pretenţia să fie altfel decât obişnuită dar nu şi searbădă, într-o lume obişnuită, dar nu megalomană (cu pretenţia adică de a face din oameni nişte devitalizate imagini idilice).
Filmul lui Mircea Daneliuc are atât pentru el însuşi — şi aş îndrăzni să spun şi pentru filmul nostru în ansamblu — sensul unei auto-depăşiri, al unui act de evidentă maturitate. El conferă artei filmului nostru valoarea acelui document psihologic tensionat, de o vibraţie profundă şi autentică, de acea sinceritate care poartă o poveste de pe planul simplei întâmplări pe acela al unei revelaţii de care aproape ca ne dezobişnuisem: şi anume că personajele sunt de fapt oameni obişnuiţi, pentru care viaţa nu are valoare prin ceea ce pare, ci numai prin ceea ce este.
