Mai înainte de a-I vedea pe scenă, auzisem despre el ca despre un fenomen.
L-am văzut apoi în Kossuth.
Era într-adevăr.
Cu atât de mult har încât ar fi putut să nu fie şi superb, atât de superb că ar fi putut să nu aibă atâta talent, cu atât de mult farmec scenic, încât celelalte calităţi păreau de prisos.
Şi o vibraţie a gândului, o eleganţă a mişcării, o voce — cultivate toate la şcoala Marelui Teatru.
Fiecare dintre aceste calităţi mai fericesc pe câte un muritor, toate laolaltă dau exemplarul de mare lux, care marchează mai mult decât o generaţie de actori.
Un asemenea exemplar este Kovács György.
Şansa unei cinematografii de a-l avea este mare. Numele său ar putea să strălucească pe genericul oricărui mare film al lumii, iar prezenţa sa ar înnobila orice peliculă.
Pe vremea când Visconti căuta printre vedetele a două continente pe Prinţul Salina, mă gândeam cât de relative sunt toate în această artă, de vreme ce el, Visconti, nu ştia că undeva, într-un teatru de provincie din România, se afla cel mai autentic interpret pentru acest rol.
Şi pentru câte altele!
Dar iată, că ceea ce ignoră Visconti şi alţi zei ai cinematografiei universale, ne stă atât de la îndemână nouă, cineaştilor români. Să fim conştienţi de această şansă. Bucuria de a-i fi scris un rol şi, mai apoi, de a-I avea interpret în Serata, o consider una din împlinirile carierei mele.
