„Aferim” este un turcism, un cuvânt învechit, cu sensul de „bine”, „bravo”, „perfect”, „admirabil”, cuvânt ieşit din circulaţia curentă, recuperat aici prin intermediul literaturii care este şi o formă de reamintire.
Pentru că scenariul filmului semnat de
Radu Jude şi romancierul Florin Lăzărescu face apel la literatură în adevăratul sens al cuvântului, devenind un banchet de intertextualitate cu fragmente decupate din operele lui Ion Budai-Deleanu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Eugen Barbu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Cilibi Moise şi lista este impresionant de lungă, cât cuprinde Levantul cărtărescian. Limbajul acesta arhaic devine practic ininteligibil pentru cel care nu face parte din breaslă, familiarizat cu textele vechi, fie ca lingvist/dialectolog, fie ca „vechist”, cuvânt care în jargonul filologic îl desemnează pe cel care predă literatura veche, socotită de studenţi partea cea mai puţin savuroasă şi mai ofertantă estetic a literaturii române. Iată o samă de cuvinte dintre cele care îl lasă pe spectator cu sentimentul că îi place muzica, chiar dacă nu înţelege textul – stenahorie, liubov, helbet, tacrir, marghioală, sodomlău, piroforii, besactea, ciorpandel, maşala, danci, pitac, huzmet, ipolipsis –, şi care contribuie la ceea ce poartă numele de culoare locală. Ne aflăm în Ţara Românească pe la 1835 şi dacă recunoaştem din portretele boierilor Văcăreşti portul fanariot şi din cele ale unor pictori precum Carol Popp de Szathmári pe cel românesc, limbajul adaugă un plus de autenticitate la tabloul de gen, la felia de viaţă românească de la începutul secolului XIX. Este una dintre reuşitele deopotrivă a regizorului şi scenariştilor, de a întreţine iluzia că aşa era epoca, că aşa vorbeau, aşa gândeau, aşa gesticulau, aşa simţeau, aşa erau oamenii luaţi din toate stările, de la vlădică la opincă, de la boier la ţiganul rob. E cu atât mai mare reuşita acestor admirabili iluzionişti, cu cât această lume este înviată livresc, literatura dându-i suflul, iar parte din autenticitatea reprezentării vine din evocarea unui limbaj exclusiv literar, mai mult, cu o plasticitate scânteietoare pe care i-o conferă registrul vernacularparemiologic. Plouă cu înjurături, zicale şi cimilituri, cu vorbe fără perdea şi cruzimi lexicale care conferă din start un aer ludic-hâtru filmului, ca şi când povestea ar fi depănată de un Moş Nechifor Coţcariul. Şi iată câteva mostre de limbaj colorat, pipărat cu veselie şi lumească înţelepciune: „nai nici boi şi n-ai nici vaci, ci doar zestrea dintre craci”, „curul cap şi lindicul pârcălab”, „în curul smeritului şade dracul greceşte”, „toţi banii în pizda Stanii”, „auzi cum plânge-n cămară, râsul lui de astă vară”, „ţara geme de tătari, pizda bea cu lăutari”, „ eu îi spun că sunt călugăriţă şi el mă dezleagă la izmene” etc. Din acest punct de vedere, filmul este un spectacol în sine de savori rabelaisiene, o adevărată antonpannescă poveste a vorbei, un satyricon valah, fără a cădea niciodată în vulgaritate tocmai din această complicitate cu literatura. Radu Jude a reuşit să facă un road movie valah cu iz picaresc, cu acţiunea plasată în anul de graţie 1835, într-o Ţară Românească, un fel de Est Sălbatic în care mişună omenet de tot soiul şi de toate naţiile, un fel de melting-pot balcanic. Pe scurt, este vorba de Constandin (
Teodor Corban), un zapciu, – iată un alt cuvânt misterios cu mai multe sensuri, agent de poliţie locală, cârmuitor al unei plase, arondat ispravnicului, un fel de strângător de impozite, dar şi militar cu grad de căpitan –, însoţit de dorobanţul Ioniţă (Mihai Comănoiu), feciorul său cam necopt, deşirat şi nătâng, fiu pe care-l ghidează pe drumurile întortocheate ale vieţii în ideea de a face din el bărbat, aflaţi în căutarea unui rob ţigan fugit de pe moşia boierului Iordache Cândescu (Alexandru Dabija) pentru care cei doi lucrează. Chestiunea delicată cu ţiganul Carfin (
Cuzin Toma) nu ţine atât de fuga sa, cât de faptul că, aşa cum vor afla, acesta s-a culcat cu boieroaica la insistenţele acesteia, făcându-i mare ruşine boierului care doreşte să se răzbune. În povestea nu lipsită de umor şi amărăciune a ţiganului avem o minunată bucată decameronică transpusă în haine munteneşti cu parfum de sadovenian divan persian. Neîndoielnic şi povestea corect politică a condiţiei înrobite a ţiganilor a contribuit la obţinerea Ursului de Argint la Berlinală, însă filmul depăşeşte condiţia unui tezism plat, – a se vedea în acest sens
12 ani de sclavie (2013) al lui Steve McQueen –, înspre o poveste a unei umanităţi pestriţe şi confuze de undeva de la capătul lumii civilizate unde totul este cu putinţă. Discuţia spectaculoasă cu un popă (Alexandru Bindea) pe care zapciul nu-l place, chiar de se preface, relevă ceva din mentalitatea nativilor valahi, unde nu ţiganul este cel mai rău văzut, ci „ovreiul” despre care popa posedă o întreagă mitologie asezonată paremiologic („iese dracul din tăciuni, cu ovreiul de perciuni”). Cu „îngăduinţă” preotul le recunoaşte „ciorilor” calitatea de oameni, dar nu şi libertatea proprie unei fiinţe umane. Intoleranţa religioasă pune întâi stigmatul pe străinul de confensiune, şi avem câteva mostre de aprig antisemitism, apoi mitologia de uz practic a preotului rezolvă şi cu robia ţiganilor la fel de categoric, locul fiecăruia fiind fixat ca într-o alegorie din care nu se poate ieşi. Cât despre turci şi cât de apreciaţi sunt ei aflăm din gura zapciului care-l îndrumă pe un drum greşit cu înjurăturile de rigoare pe turcul care i se adresează cam de sus din caleaşca în care călătoreşte. Iar despre homofobie nu mai vorbim, zapciul îşi ameninţă fiul cu moartea în cazul în care ar dovedi vreo înclinaţie pidosnică, fiu care habar n-are ce este acela un „sodomlău”, iar pentru a se convinge o dată în plus, zapciul îl încredinţează unei ţiitoare pentru un test elementar de bărbăţie. Violenţa în familie e şi ea legiferată şi aflăm cam cum este ea înţeleasă şi în cazul feţelor celor mai simandicoase, cele boiereşti. Cruzimea lumii transpare tot în limbaj, violenţa se află acolo, însă ea este topită în viaţa fiecăruia într-un lanţ de servituţi şi asupriri care se întinde de la domnitor şi boierii cei mari până jos la ţăran şi robul ţigan. Cei doi îl capturează şi pe ţigănuşul Ţintiric (Alberto Dinache) fugit de la o altă moşie decât Carfin, ţigănuş pe care, pe jumătate din milă, pe jumătate din raţiuni comerciale îl vând la târg, băiatul făcându-şi singur reclamă cu un glas de îţi rupe inima: „sunt rob harnic şi cuminte!”. În dialogul care se întinde pe mai multe etape între Carfin şi zapciu, prejudecăţile ies la suprafaţă laolaltă cu omenescul care stă la temelia experienţei de viaţă a zapciului. Zapciul este impresionat şi amuzat de povestea ţiganului în ceea ce are ea simplu şi omenesc, chiar dacă nu crede tot ce i se spune, îi înţelege motivaţiile, este impresionat de lumea pe care spune că a văzut-o, Parisul, Lipsca, Viena, alături de fostul său stăpân. De asemenea, nu este insensibil la sentimentul genuin de dreptate care ia naştere în sufletul fiului său, încă naiv şi curat, aşa cum hamletizează cu un craniu de vită în mâini, scenă puţin cam trasă de păr sau se lasă dus pe un val de lirism într-o autocompătimire cântată. Pedeapsa plină de cruzime dată ţiganului la final încalcă pravila, iar zapciul o afirmă – şi nu e singurul –, chiar dacă doar cu jumătate de gură, în faţa boierului care face legea pe moşie, aşa cum majoritatea ţăranilor care asistă la castrarea „ciorii” sunt terifiaţi de spectacol. Însă „logica” pedepsei se află la ea acasă, în lumea valahă a lui 1835, departe de civilizaţia europeană, într-o margine de Occident şi început de Orient unde domnitorii mai sunt încă descăpăţânaţi de gâdea sosit cu firman de la Înalta Poartă. Personajele sunt aşa de vii încât îţi vine să le atingi cu mâna şi practică un relativism moral corespunzător lumii lor, cu tot ce ţine de logica compromisului cu variaţiuni, de logica puterii după ierarhie şi de logica plăcerii după pungă. A face judecăţi morale pe seama acestei odisei valahe scoţând din context întâmplările acestei lumi înseamnă să pierzi tâlcul poveştii, tristeţea şi bucuria ei. Care te însoţesc la tot pasul în această minunată înjghebare de cuvinte şi imagini care este
Aferim!.