O fotografie la zi a cinematografului nostru relevă tendința tot mai accentuată a diversității. Anii domniei minimalismului, ce-i drept, glorioși, dar nu lipsiți de riscul impunerii unei mode, au lăsat locul aglomerării de genuri și modalități, de la filmul cu panașul întoarcerii în trecute epoci la comedii, de la thriller la puternice drame de familie, de la love-storiuri mai voioase sau mai încordate la nararea dificilei intrări în maturitate. Am înregistrat, în vremea din urmă, și câteva încercări de a așeza în centrul poveștii ceea ce aș numi tullburarea echilibrului moral al individului, exercițiu despre a cărui dificultate spune câte ceva și frecvența apelului la citate filosofice sau poetice celebre, introduse în corpul filmului ca un presupus declanșator de sensuri. Eroina din 03.ByPassîl cita pe Kant cu arhicunoscutul "Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine", atât de la îndemâna tururor. Două dintre personajele recentului Dublu al debutantei Catrinel Dănăiață (și coscenaristă, alături de Alexandra Axinte și Andreea Borțun) ne trimit la versurile lui Walt Whitman: "Străine, dacă în drumul tău mă întâlnești și îți dorești să-mi vorbești, de ce să nu vorbești cu mine? Și de ce să nu vorbesc și eu cu tine?" Citatul ajută și nu prea, mai degrabă aduce un aer de intelectualitate ostentativă intenției, altfel meritorii, a autoarei, de a surprinde deruta unui bărbat care nu se mai simte bine în pielea lui. Nu văd de ce, la conferința de presă, regizoarea atribuia oboseala, nesiguranța, inconfortul eroului, dezamăgirii unei generații. Filmul o contrazice. Dezamăgire în urma a ce? Simplist vorbind, George (Bogdan Dumitrache) este un arhitect de succes. Profesia nu este una a rutinei ci, se presupune, a creației. Mica revoltă împotriva cicălitorului său șef care, la urma urmei, nu-și face decât datoria tot amintindu-i data limită a predării proiectelor ("M-am săturat să-ți tot bag bani în buzunar" - îi strigă protagonistul) pare mai degrabă una circumstanțială, aruncată la nervi. Sentimentul dominant ar fi al unei crizei existențiale, căreia autoarea îi dă însă târcoale, neștiind unde să se plaseze, pentru a o scruta mai bine, pentru a fi mereu pe urma gesturilor care pot trăda stările ascunse ale protagonistului. Să fim înțeleși, chiar dacă bărbatul nu se simte la locul lui în niciun spațiu, nici acasă, nici la iubită, în interioarele moderne, nici în locuința provincială a părinților, eroul nu are nimic din străinul camusian, "omul sărac și dezgolit". Arhitectul nostru pare a suferi de un soi de lingoare, de tânjire după ceva fără nume și până la un punct, și fără chip. Catrinel Dănăiață construiește secvențele ca pe tot atâtea blocuri care, în dispunerea lor narativă, ar putea foarte bine să poarte un nume de capitol, ca o cheie către starea bănuită a eroului. Ar fi: plictisul, în compania femeii care ține cu totdinadinsul să-l aducă pe calea cea bună, a normalității domestice, candoarea, a bărbatului-copil care se plimbă cu bicicleta prin casă (are și unde), limanul, întruchipat de așezarea în lume, în societate, a verișoarei sale, mamă fericită, înstărită, înțeleaptă și, peste toate, fantasma supremă, Alina, lunecoasa ispită feminină (Maria Dinulescu); răsare când și când, ba în vânzoleala unui bar, ba pe un peron de gară or pe o plajă indecis pustie sau rar călcată, oricum la limita dintre realitate și o hărțuitoare proiecție mentală. Cred că dintre toate mișcările eroului, cea mai simpatică este obsesia lui pentru numărul de telefon al Alinei, mică fixație jucată cu o înduioșare inteligent- subversivă de Bogdan Dumitrache. Altfel, atunci când, în final, protagonistului i se atribuie ceea ce autoarea numea, cu o mult prea prețioasă trimitere biblică ,"darul lacrimilor", actorul pare ușor stânjenit. Pe întinderea fără sfârșit a reședinței amintitei verișoare, jocurile copiilor, imaginea mulțumirii casnice îi stârnesc un plâns se presupune binefăcător. Împins să-și lecuiască de spaime nepotul, bărbatul va găsi, poate, și un răspuns propriilor neliniști. Asta, în speranța că nimeni nu va lua în serios cele câteva semne funeste scoase de autoare în calea personajului: un corb, un păianjen etc, mici mofturi metaforice, inerente multor debuturi.