​„Plecarea Vlașinilor” – cronică de film

     Justificată de calitatea romanului loanei Postelnicu, ecranizarea lui Mircea Drăgan după „Întoarcerea Vlaşinilor” îşi are şi justifi­carea actualității istorice la care spectatorul de azi răspunde cu promptitudine. O reacție afectivă, spontană, însoţeşte replica demnă pe care obştea Vlaşinilor — pastori liberi, stăpâni pe păşunile lor din tată în fiu — o dă slujbaşilor împărătesei Maria Tereza, care vor să-i silească să-şi ia în arendă propriile pământuri. Din „epopee pastorală”, cum numesc autorii simfonia Vlaşinilor desfăşurată pe ecran în ample panoramice asupra oamenilor şi locurilor, filmate cu fior şi talent de opera­torul lon Marinescu — filmul devine o pagină vie din istoria unui neam a cărui tărie de spi­rit, înţelepciune, curaj s-au dovedit în cele mai grele împrejurări.
     Romanul apărut în 1963 — rod al unei în­delungi trude şi ambiții literare — se distinge prin forţă dramatică, prin culoare a portrete­lor şi a dialogurilor şi prin patos epopeic. Acesta din urmă exploatat în imagine mai cu sârg decât celelalte virtuți ale cărții, cum ar fi tensiunea psihologică sau poezia limbajului.
     Plecarea în munţi a turmelor şi a pastorilor, încercarea de a trece dincolo Carpaţii, în Țara Românească, pentru a scăpa de urgia asupririi cezaro-crăieşti şi a-şi putea pastră limba şi tradiţia, descrise literar cu grijă pen­tru expresivitatea detaliului, devin şi punctul de maxim interes al spectacolului cinematografic. Experimentat dirijor al mişcărilor de ansamblu (regizor căruia cinematograful nostru îi datorează câteva scene de masă antologice), Mircea Drăgan îşi construieşte simfo­nic momentele transhumanţei cu concursul operatorului sus amintit şi al experimentatului compozitor Theodor Grigoriu. O euforie a mişcărilor energice de aparat şi a bogației cromatice, o revărsare de supraimpresiuni dau pe alocuri spectacolului când grandoare şi suflu de epopee, când cadenţă mai liniştită de poem liric. Impresionant e jurământul nup­țial al tinerilor îndrăgostiți în faţa bradului — martor al legământului.
     Versul popular insolit, rostit în decor mioritic creează tabloului o rezonanţă lirică de mare frumusețe. Ceea ce urmează însă: sec­vența uciderii băiatului, înnebunirea fetei, trădarea lui Branga sau arestuirea răzvrătiților sunt tratate superficial ca şi majoritatea mo­mentelor de încordare psihologică — mo­mente care cereau un decupaj minuțios, o supraveghere atentă a interpretării.
     Regizorul își lasă actorii să-şi debiteze replicile pe fundalul munților ori al stânelor şi să-şi interpreteze scenele emfatic, exagerat. La aceasta se adaugă un machiaj îngroşat (supărător de-a dreptul în cazul lui Emanoil Petruț şi al perucilor şi bărbilor adesea negli­jent lipite pe feţele unor interpreţi). Filmul nu se urmăreşte doar în panoramice monumentale şi supraimpresiuni spectaculoase — pare să uite regizorul când îşi lasă pe mâna unor secunzi grăbiți o parte atât de importantă, ho­tărâtoare pentru calitatea ansamblului. În în­fruntări rezolvate mai mult în planuri generale sau mai apropiate, dar superficial lucrate, se consumă una din cele mai intere­sante relaţii conflictuale ale romanului: „riva­litatea” dintre mai marele obştei, Greavul Alexa (Emanoil Petruț) şi vicleanul, hrăpăreț şi dornic de putere devenind trădător al nea­mului său, Branga (Silviu Stănculescu).
     Mai expresive şi interiorizate sunt câteva personaje secundare, ca Tănase (bine com­pus de Nae Gh. Mazilu), nevasta lui Branga (vânoasă şi patimaşă în interpretarea Florinei Luican) sau una din bătrânele țărănci căreia îi împrumută firescul şi sobrietatea sa cunos­cute, Eugenia Bosânceanu. De o discreție ne­potrivită personajului Istinei — numai clocot  şi incitare în carte — loana Drăgan. Debutează proaspăt şi convingător, cei doi stu­denţi Luminiţa Vătămănescu şi Dan Bădărau schiţând îndrăgostiții plaiurilor mioritice, în­drăgostiţi fără noroc, Ilarie și Solomia. Te­mându-se de încărcătura foarte colorată a graiului regional, coautoarea scenariului, loana Postelnicu, a epurat, alături de regizor, dialogurile până ce ele şi-au pierdut farmecul local, savoarea expresiei populare, devenind un fel de corectă tălmăcire citadină. Dacă la aceasta adăugăm dicția prea cultivată a unora din interpreții ciobanilor cu sarici pe umăr şi modulații teatrale în glas, realizăm câ­teva din efectele de operetă la care ajunge un film scăpat de sub controlul exigent al re­gizorului.
     Observații poate prea aspre, dar — cred eu — necesare, întrucât Plecarea Vlașinilor nu reprezintă decât începutul unei vaste epopei în lucru, deci perfectibilă.