Nu tot ce zboară se mănâncă...
Nu tot ce străluceşte e aur...
Nu orice imagini însăilate pe o peliculă fac un film−de−cinema…
Dacă un businessman are ambiţia să devină producător de film pe banii săi e o chestiune personală. Dacă spectatorii vor să intre la un soi de „sex−shop” periferic, OK. Dar dacă una dintre vedetele muzicii noastre uşoare ale momentului crede că îşi sporeşte popularitatea etalându-şi sex−appealul în câteva secvenţe ingrate, se înşală. Tot ce poate spori e doar numărul de bilete vândute. Tot aşa cum se înşală
Tamara Buciuceanu investindu-şi experienţa şi înzestrarea de comediană într-o partitură de o asemenea stupiditate. lar dacă
Arşinel, după excelentul show ce ni l-a oferit în noaptea de An Nou (împreună cu
Stela Popescu, ca în atâtea alte dăţi) vrea să se compromită, antrenându-şi şi juniorul, student la drept, într-un asemenea fiasco nu-l înţelegem. Cum nu înţelegem de ce autoarea unor remarcabile reportaje-document transmise de TVR şi regizoare a unor spectacole de ţinută, s-a implicat într-un asemenea scenariu. Care scenariu? Din toată această arcă, singura care se salvează de la naufragiu, făcându-şi remarcate ingenuitatea şi fibra dramatică este debutanta
Tania Popa, sosită din Moldova de dincolo de Prut, care a căpătat cetăţenie română la acest început de an. Eterna nevoie de comedie nu mai trebuie argumentată, dar e inutil să luăm acest adevăr doar ca paravan. Nerozia nu poate fi niciodată amuzantă. Dovadă că publicul este mai puţin numeros decât la predecesorul
A doua cădere a Constantinopolului, în ciuda reclamei cu zurgălăi.
Ironia (dar nu a autorilor) este că aceeaşi idee: afacerişti derizorii încearcă să profite în folosul buzunarului propriu de confuzia din ţările aflate în tranziţie a inspirat şi filmul încununat cu premiul european Felix atribuit celei mai bune pelicule în 1994, anume
L'America de Gianni Amelio. Între cele două filme distanţa este de o sută... şi unu ani.
