Aţi încercat vreodată să aprindeţi focul cu chibrituri care nu ard? Ba da, aţi încercat apăruseră la un moment dat cutii din care stricai toate chibriturile până să găseşti unul care se aprinde şi îţi venea să-ţi iei lumea în cap.
Ei, dar regizorii pot. Da. Ei se folosesc de chibrituri care nu ard. Uneori şi în teatru, uneori şi în cinematografie. Că focul se aprinde sau nu, ala e altă poveste.
Aţi încercat să faceţi focul în sobă cu lemne care nu ard? O caznă la care până la urmă renunţi. Dar unii regizori au găsit altă şmecherie: fac o imitaţie de foc din becuri electrice sau cu neon puse dedesubt. Luminează ceva acolo, adică mai bine-zis licăreşte, dar nu încălzeşte pe nimeni, flacăra nu pictează minuni şi nu te simţi la gura sobei sau a căminului. Să ne ferească dumnezeu de imitaţii de foc!
Actori care ard de-adevăratelea sunt foarte puţini. Şi mai ales cei care la fiecare spectacol sunt forţe vii.
Olga Tudorache e unul dintre aceştia. Olga este întotdeauna toate spectacolele o torţă vie care aprinde inimile tuturor spectatorilor, care arde de-adevaratelea, până la capăt, de fiecare dată, pentru a renaşte din propria cenuşă la următorul spectacol. Specia asta rară de actori care ard la asemenea intensitate şi tensiune are nevoie de un curaj cel putin egal cu al cascadorilor, pentru că «figura: Păsării Phoenix cu cenuşa», «nu ţine» nici ea la infinit.
Înainte de a se hotărâ de a fi actriţă, Olga a vrut să se facă aviatoare, aflăm noi la spovedania simplă, sinceră, puţin amară şi plină de omenie a Olgăi. Tatăl ei a fost aviator şi profesor de zbor şi a murit la 36 de ani într-un accident de aviaţie. Mama Olgăi a fost învăţătoare şi apoi profesoară de limbă şi de literatură română. Frumoasă combinaţie de părinţi! Olga a fost campioană de călărie, a căzut, şi-a fracturat oasele, a stat in ghips şi în prima zi de ieşire din spital s-a urcat din nou pe cal. Am cunoscut o actriţă care pentru a se decide să facă teatru a coborât mai întâi în prăpastia de 1500 m a Caraimanului, şi alta care tot din acelaşi motiv s-a urcat într-un amvon ca să ţină un discurs în ciuda unei timidităţi patologice. Pentru a face teatru de-adevăratelea, îţi trebuie un curaj nebun. «E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune» — e uşor a face teatru când nimic nu ai a spune! Câţi actori au impresia că muncesc, se plâng că îşi fac norma cu vârf şi îndesat şi ca număr de repetiţii şi ca număr de spectacole, se mişcă, turuie, dovedesc o memorie prodigioasă şi
nu-i costă sufleteşte absolut nimic!
Într-o minunată poezie se spunea parcă descriind-o pe Olga: «Să fii mândru ca flamura/ Să fii ascuţit ca spada/ şi ca lui Dante focul sacru/ să-ţi pălească obrajii/ Virtutea, artistule, să-ţi fie aceea de a fi oricând gata să te urci pe rug». Expresia ochilor şi a obrajilor Olgăi este aceea a omului gata oricând să fie ars pe rug, obraji supţi, arşi pe dinăuntru de un foc mistuitor. lată de unde acel ton amar din mărturisirea atât de simplă şi nemijlocită din telerecital. Sigur că un actor de talia Olgăi atunci când rolul e gata şi spectacolul e realizat, are o senzaţie de imensă pustiire. Bineînţeles până când acea cupă adâncă de trăiri, de suferinţi, se umple din nou.
Da... Cupa de trăiri şi suferinţi! Pentru că iată sfatul unui actor titan către o copilă care venise să înveţe teatru la el. (Asta se întâmpla cam pe la începutul secolului XIX. Copila devenise ulterior una dintre marile actriţe ale lumii). «Vrei să-ţi alegi acest drum? Atuncl fă următoarele: îndrăgosteşte-te de un filfison căptuşit de un suflet de lichea sinistră. Dăruieşte-i-te înainte de nuntă. Să te părăsească după ce ţi-a făcut un copil. Du-te pe un pod înalt, deasupra unei ape mari. Fii hotărâtă să te sinucizi, dar în ultima secundă, înainte de a te arunca în apă, păstrând pentru tine tot valul de disperare, fugi repede spre scenă şi fă-te actriţăl»
Da... Cupa aceea plină ochi de mari sentimente, de mari suferinţi adânci şi nobile, atât de strict necesară actorului! Durerile acelea mari care dacă umplu căldarea inimii până în gâtlej, înseamnă că soarta de actor ţi-a ieşit înainte cu plin.
Cu câtă adâncime şi nobleţe a spus în recitalul ei: «Ultimul rol îl iubeşti cel mai mult, ca şi ultima iubire»... Se zice că la un mare teatru al lumii se admitea orice sentiment mare, orice Dragoste cu D mare, dar erau strict interzise sentimentele mărunte amestecate cu interese meschine, pentru că acestea fărâmiţează şi distrug talentul.
«Păstrează lacrima, o să fie nevoie!» — spune undeva Tudor Arghezi. Lucian Blaga spune în «Columna» că turnul cânta prin şuierul vântului atunci când avea o fisură interioară. Cănd fisura s-a lipit, vântul nu a mai suflat şi turnul nu a mai cântat. Unii păsărari sadici găuresc cu acul pupila păsărilor cântătoare pentru că atunci, de durere, ele cântă într-una. Marii şi nobilii actori au avut întotdeauna câte o mare durere ascunsă, ca păsările cântătoare cu ochii înţepaţi.
Recitalul TV bine alcătuit nu a putut spune suficient despre Olga Tudorache pentru cei ce nu au urmărit-o de la începutul carierei şi până acum când e încă tânără, în plină maturitate a talentulul său. Prezentarea Dinei Cocea a fost magistrală. Portretul strâns şi pregnant este demn de pana lui Rebreanu: «Fruntea împietrită, fata aspră, ochii adInci, pătrunzători şi trişti, o uitătură dreaptă ce nu alunecă niciodată în priviri piezişe, glasul amar — când aspru, când unduitor — ca o bitridă tânguire de copil — şi tăceri, uimitoare tăceri, care nasc ecouri prelungi...» Dar fragmentele alese în recital, deşi minunate, pentru cei ce nu o cunosc pe marea actriţă, spun despre Olga mult mai puţin decât este ea în realitate. Bineînţeles în 70 minute, şi cu fragmentele ce stau la îndemână din peliculele întâmplător păstrate, era greu să faci mai mult decât s-a făcut. Vina o poartă în întregime Olga însăşi, care are oroare de reclamă şi care nu a dat niciun sprijin afară de faptul că a acceptat să vorbească. Şi nu să joace din nou.
Îmi amintesc de recitalul TV Clody Bertola, unde datorită unor filmări meşteşugite, s-au putut vedea şi loana d'Arc şi Liubov larovaia şi Rosalinda. Or, Olga aparţine unei generaţii mai apropiate. Dar vina, repet, nu e a regizoarei, ci poate şi a crizei de timp a acestei actriţe care «munceşte ca un ocnaş».
Pentru toate aceste motive şi din lipsă de spaţiu, vreau să amintesc numai două roluri care mi-au întipărit-o pe Olga în inimă pentru totdeauna şi care, din păcate, nu pot fi revăzute: Olga participa la concursul tineretului în sala primitoare, confortabilă şi cu o bună acustică a Teatrului Evreiesc de Stat. Regizase singură. Cei ce au văzut acel spectacol mă vor crede. Nimeni nu putea şti atunci ce se va petrece în acea sală şi nimănui nu-i putea da prin cap să aducă un aparat de filmat, dar ceea ce s-a petrecut atunci pe scenă şi în sală e de nedescris şi de neimaginat. Forţa magnetică dintre actriţă şi spectator era de intensitatea unui imens fenomen al naturii: o avalanşă, un cutremur, apariţia unei comete, o auroră boreală, clipa declarării păcii după un lung război. Nu găsesc alţi termeni de comparaţie. Şi de fapt nu era decât Domnişoara Nastasia. Dacă aş avea un film în culori al acelui miracol, aş dovedi celor ce nu au fost acolo — pentru că cei ce au fost au simţit exact ceea ce am simţit
şi eu — aş dovedi că nu am exagerat defel.
Luca era mort. Nastasia se uita cu ochi imenşi în sală. Nu făcea grimaşe, nu imita plânsul. Încerca cu disperare să-şi stăpânească suferinţa, dar lacrimile răzbăteau singure, neputând a fi stăpânite; noi plângeam cu toţii în hohote; tensiunea sălii era atât de mare încât ne miram cu toţii de ce nu se cutremură şi nu plâng zidurile. Alături de mine era un mare animator de teatru, căruia îi datorăm marea cotitură spre nou, care a avut ocazia să vadă pe cei mai mari actori ai lumii. Marele animator de care vorbeam era zguduit, copleşit de emoţie, şi după o lungă tăcere abia a reuşit să îngăime: «Nici o actriţă, pe niciun meridian şi în niciun secol n-ar putea face mai mult». Groaznic de ingrată această meserie, că asemenea momente nu pot fi eternizate pe peliculă şi în culori.
Unii «bruneţi» al căror gen îl reprezintă «blondina suavă» susţin că Olga nu e frumoasă. Toţi spectatorii care au văzut-o în Nila Toboşara stau mărturie că au văzut pe scenă în tot timpul cât a durat spectacolul, o actriţă care după expresia clasică «avea o statură, gură şi figură desăvârşite», o statuie vie care mai avea şi un temperament vulcanic şi o teribilă forţă tragică.
Despre loana Boiu din «Suflete tari» şi despre Cleopatra, din punct de vedere înfătişare stau mărturie fotografiile. Dar Olgăi nu-i pasă câtuşi de puţin de însuşirea de a fi frumoasă sau ne-frumoasă. Dacă cere rolul să fie frumoasă e frumoasă şi gata. Dacă nu, nu.
«Sculptată în stâncă, Olga Tudorache se încrestează în conştiinta celor ce au văzut-o, chiar si numai o dată pe scenă, sau în intimitatea micului ecran, ca un personagiu de tragedie antică». Am citat din nou din portretul pregnant pictat de
Dina Cocea. Acesta este frumosul în sensul lui Baudelaire şi al lui Michelangelo.
Alaltăieri am întâlnit într-o familie un regizor de film care a semnat câteva filme cunoscute. Nu-i spun numele intenţionat ca să se simtă vizaţi cât mai mulţi. Omul mi-a mărturisit textual: «l-am dat cutărei actriţe rolul principal în film pentru că nu prezintă probleme pentru operatori, pentru că se lucrează uşor cu ea, neavând păreri proprii prea personale. Nu e dramatică pentru că nu a suferit şi nu a suferit pentru că este un om al reuşitei: ştie cu cine şi în special când să fie drăguţă. Pe urmă, când nu mai are nevoie, uită. Nu este o actriţă. Este o
actriţică».
Oare marii regizori în marile filme cu Bette Davis, Vera Maretkaia, Asta Nielsen, Giulietta Masina şi alte câteva mari actriţe de acest nivel s-au ghidat după asemenea criterii? Din tot ce mi-a spus regizorul nostru mi-a plăcut expresia «actriţică» şi mă gândesc la un plural. Oare o inflaţie a «actriţicilor» nu scoate din circulaţie moneda autentică şi în care drept consecinţă că uneori se lasă de teatru şi de cinema marii noştri actori?
Ţin să mă exprim în termeni de economie: numele Olga Tudorache reprezintă valută forte şi are acoperire în aur.