„O zi la București” – cronica de film

     Cronica la acest film ar trebui să fie scrisă pe note, cronicarul sa confirme, direct pe portativ, daca a vibrat sau nu fa unison cu neobositul Ion Popescu Gopo care, pentru a doua oara, își invită spectatorii să străbată Bucureștiul, promițând, peste ani, încă o peli­culă care să împlinească sub semnătura sa inconfundabilă, tripticul inițial enunțat: „De trei ori București”. De astă dată, prin juxtapu­neri și coordonări, prin retro și avanproiecții, alternând planuri paralele, adunând episoade, unele evident convergente, altele aparent di­vergente, printr-un montaj strâns, pe alocuri eliptic: permanent păstrând măsura bunului gust („la foarfecă”, Silvia Cusursuz), se clă­dește temeinic ideea generoasă a filmului: cu dragoste, răbdare și înțelegere orice impas poate fi depășit. Metoda de abordare aleasă (vezi textele cântecelor în primă audiție, dar și cele ale melodiilor arhicunoscute, înglobate ingenios epicii demonstrative) trage o linie de unire intre un vechi procedeu, cel al dra­matizării proverbelor, și un altul ce ține de actualitatea imediată, videoclipul, sinestezic divertisment. Fără a fi nici una nici alta, O zi la București este o fantezie cinematografica care, dincolo de dramatismul unei false farse, dincolo de scheletul schematic al unei gra­cile idile, emană optimism și tonicitate, o ti­nerească exuberanta, oricând și oricui nece­sară. Ancorat în prezent, acest film are drept protagonist Bucureștiul care, din simplu fun­dal, și datorită operatorului Alecu Popescu, maestru al filmărilor combinate, ajunge să ocupe prim planul. Prim planul afecțiunii da­torate și meritate. Surprinsă la ora recon­strucției, metropola își schimbă înfățișarea pe zi ce trece. Pulsul acestor prefaceri este potențat însă printr-un contrapunct liric: tradiția.
     „Rimele” armoniosului story nu sunt defel întâmplătoare. Începând cu genericul — cromolitografii ale unui album alcătuit acum un veac și mai bine de Domenico Preziosi în urma vizitei sale în Țara Românească. Un prim personaj episodic (Dem Rădulescu) e un sârguincios restaurator căruia gesturile și privirea îi trădează o blândă tenacitate, migală și ambiție neorgolioasă... Eroina principală, care călăuzește pașii vizitatorilor într-un mu­zeu de istorie din țară, odată cu scrisoarea ei de dragoste, lansează și laitmotivul narațiunii „Cu tine de mână prin București/.../ Ochii tăi m-au învățat”... Ferestrele sufletului — se știe — sunt deopotrivă ochii minții și ai inimii. Ochilor mari, profunzi, sensibili și inteligenți ai Cesoniei Postelnicu li se asociază, într-un joc plin de candoare, lentilele măritoare ale unor ochelari încurcați de un optician (Hora­țiu Mălăele), îndrăgostit la prima vedere. Mio­pia însăși devine, astfel, o metaforă congru­enta... în trenul de București, un excelent moment coregrafic impune ritmul întregii aventuri care balansează între real și imagi­nar: glasul roților de tren e dublet de misterioase și hazlii cadențe— un tara-tara al cata­ramelor de rucsac, un geamăt al geamantanelor, un ronțăit de măr emis de un desuet partener de călătorie (Niculescu Cadet) ce anticipează viitoare evocări nostalgice. Silue­tele dansatorilor sunt sublimate într-un dinamic desen animat, pe geamul vagonului zărindu-se și baletul nocturn al semafoarelor... În aburul zoritor, un panoramic îmbrățișează cartierul nou al Gării de Nord. În vis, prietenul e pe peron, în realitate însă „Nimeni nu te așteaptă și dragostea mea a murit”... Printr-o rapidă schimbare de plan, spectatorul so­sește cu o clipă mai devreme în liniștitul Co­troceni, acasă la Anița, eroina filmului, și-i cunoaște familia. Pe post de mamă care cântă și dansează, Anda Călugăreanu e o poștărița mereu grăbită, excesiv de conștiincioasă, căci știe rostul corespondenței, „strop de viață vie într-un plic”, și dorește ca-ntr-o bună zi rachetele să poarte doar „scrisori, speranțe, jucării”. Iurie Darie e un tată tem­perat care-i instruiește și dădăcește pe pri­chindeii cravatelor roșii, dar nu numai pe ei. Interpretată de Medeea Marinescu, surioara malițioasă își va proba talentul de muziciana alături de noul tandem Maria-Mirabela... Când, la prea tandra coliziune dintre mamă și fiică, poștărița își scrântește, glezna, terapia va fi, după radioscopie, un exercițiu de core­grafie, iar ca ingredient, un pic de aerobic. Fiica, săritoare, se oferă să preia tolba mamei și, ca preambul la odiseea poștăriței improvi­zate, e prezentat în doi timpi scheciul unor automobiliști provinciali: ea, Rodica Popes­cu-Bitănescu, împăciuitoare, el, Jorj Voicu, un teribil cusurgiu care n-are bunăvoință să dea de sensul arterei suspendate a ultramo­dernului Pod Grand, așa cum nu-și poate în­chipui nici Dâmbovița cu adevărat albastră, nici viitoarea față a capitalei... Argumentând fericirea prin iubire și bună înțelegere, Horia Moculescu, în duet cu Ana Maria, nu este, preț de o melodie, eroinei ghid... Și pentru ca geometria arhitecturii urbanistice să capete relief mai pronunțat, un popas în trecut, undeva pe Strada Timpului. Trecând imaginara granița a incintei unui cinematograf, capacitatea fabulatorie se accelerează și „decorul” anilor ’30 se populează: un coșar, o trăsătură, un tramvai, un automobil, un grup de domni și doamne. Într-o prăfuită prăvălie, un patefon îngâna romanța „Scrisoare de-amor”, apoi un glas tremolat anunță o ironică inserție autobiografică — „Eu n-am visat comori bogate” — și, dintr-odată, se ivește un înduioșător de hazliu personaj (Mihai Gruia Sandu) vesel-trist, naiv-sentimental, un fotograf ce se erijează și-n regizor, și-n actor, apostrofat amical „Suflet candriu de papugiu,/ Cine să-l înțeleagă”. O lume de vis căreia memoria afectivă îi poate descoperi și păstra parfumul, parfumul inefabil al neprețuitului trecut... Reîntoarsă în metropola de azi, Anița se grăbește să ducă la destinație propriul mesaj de dragoste și-n urechi îi răsună un fir de melodie „Eu sunt acel frumos nebun”, dar soarta îi joacă un renghi — „Se întâmplă să alergi de unul singur și să-ajungi pe locul doi” — „greierașul mult iubit” pleacă la braț cu altcineva. Nu zâna din povești îi vine în ajutor Aniței. ci... Ioana Radu care-i explica prețul fericirii chiar și de-o clipa... „Uneori, când gândul îmi zboară peste ani, departe, în trecut” și, brusc, în pragul balconului de bloc, Cișmigiul de altădată prinde viață — „în chioșc fanfara cântă,/ Barca pe valuri plutea”. Obsedata de presupusă trădare, fata tulbură vraja printr-un prozaic verdict — „Nimeni nu merită să fie iubit”, dar, ca un adagiu, „De-aș avea iar anii tinereții”, îi poartă pașii în autumnalul peisaj al reevaluărilor, în ospitalierul Herăstrău... Din vecinătatea impunătorului Arc de Triumf până la Teatrul Național, se naște soluția salvatoare. Intră în acțiune și doi ochi albaștri, colega Daniela (Anca Sigartău) cu aplomb în tot ceea ce face, fie că se plânge că un vizitator s-a apucat să numere dacii și romanii de pe Columna lui Traian, fie că explicit unui insinuant turist străin (Dumitru Capoianu) cum că într-adevăr Curtea Domnească (o frumoasă vedere generată include și Hanul lui Manuc) a fost reședința temutului Vlad Țepeș. Pusă în situația de a subtiliza buclucașă scrisoare pe care adresantul nu mai merită sa o citească, Daniela apelează la un nostim deghizament, dar... eșuează. Dublul recital, al eroului (tânărul contrabasist Ovidiu Bădilă care-și joacă rolul din viață cu dezinvoltura de actor) și al actriței încă studente petrecându-se pe scena Ateneului, filmat cu reverență pentru marmura și bronz, dar mai ales pentru tradiția artistica a lăcașului vegheat de statuia lui Eminescu într-o secvență cheie, moralei filmului se lasă supus însuși regizorul-autor care, după obicei, își rezervă o scurtă apariție: bătând de zor la mașina de scris pare-se chiar scenariul în curs de derulare! În timpul acesta, o maiestuoasă scara rulantă le poartă pe cele două prietene în aceeași direcție, doar că senzitiva Anița e iar furată de imaginație: amintirea tramvaiului cântat de Gică Petrescu se ia la întrecere cu șlagărul Angelei Similea, „Trenul galben fără cai”, gonind prin stații, străbate un veritabil tunel al timpului ce leagă simbolic trecut, prezent și vittor.
     „Ține minte, ține minte,/ De ești mare sau ești mic,/ Frumusețea niciodată nu se naște din nimic/.../ Orice lucru cu răbdare și cu trudă e-ntocmit,/ Iar răsplata împlinirii o dobândești doar la sfârșit”... La spectacolul în spectacol, desfășurat la Palatul cetățenilor secolului XXI, pionierii și șoimii de azi, modernului trubadur Nicu Alifantis îi răspund în viers popular glasuri de copii „Hai să prindem hora/ Să ne știe lumea mare/ Cânt de dragoste și pace”... Happy-end-ul poveștii, care se clarifică în culise, ar putea să dea startul unui alt film, căci se reînnoiește invitația „Cu tine de mână prin București”... O plimbare în care privirea tuturor să fie la fel de limpede și senină ca cea a echipei de realizatori.