Într-un târziu, Leonica, secretara de platou, apare roşie şi enervată:
— «Cine mai are fise, că eu le-am terminat!»
— «Păi, unde dai atâtea telefoane?»
— «La domnul lxulescu. Dar de fiecare dată vecinul dumnealui îmi trânteşte telefonul.»
— «Păi ce caută vecinul domnului lxulescu la telefonul dumnealui?»
— «Păi nu, că telefonul e al vecinului. Domnul lxulescu n-are telefon şi voiam să-I anunţ pe vecinul dumnealui să-I anunţe»...
Toate astea se întâmplă la 4:30 dimineaţa. Te minunezi sincer de câtă răbdare pot da dovadă câteodată vecinii colaboratorilor cinematografiei... Până la urmă, se hotărăşte să se plece fără domnul lxulescu. Timid, arunci o întrebare:
— «Da' putem filma fără el?»
— «Bineînţeles, răspunde superior Leonica. Domnul lxulescu n-are nici un fel de racord cu scena de azi. Dumnealui avea treabă pentru săptămâna viitoare»
— «Dar ce rol joacă domnul lxulescu?»
— «Nici un rol».
— «Păi atunci?»
— «Dumnealui trebuia să vină la Buftea să-şi aleagă o colivie adecvată»...
Bănuind vag că nu te-ai trezit bine, şi că înţelegerea-ţi joacă o festă, rişti totuşi: «Dar ce să caute domnul lxulescu in colivie?»
— «Păi nu, colivia este pentru Coco, papagalul dumnealui, pe care l-a închiriat echipei pentru scena inmormântării»...
De bună voie şi nesilit de nimeni, renunţi la amănunte.
Ajunşi la Buftea, începe coşmarul costumatului, de multe ori constaţi că cizmele nu intră pentru că sunt ale lui Besoiu şi ăsta are picior de aristocrat, sau că pălăria te lipseşte complet de simţul văzului, pentru că e a lui Băltăreţu şi el poartă 64 că are un cap de filozof. Până la urmă toate se rezolvă şi, machiat, costumat, gata pentru filmare, caşti de-ţi trosnesc fălcile pentru că este abia ora 7 dimineaţa... Totul pare normal până la orele 9, când apare o persoană foarte nervoasă care tună şi fulgeră. Toată lumea intră în panică, mulţi membri ai echipei cu funcţii nedefinite încep să alerge în toate direcţiile cu scopuri la fel de bine nedefinite. De obicei persoana aceasta dinamică şi total nemulţumită este şi regizorul. Toată lumea coboară pe platou, se corectează lumina, se mută girafa pentru că face umbră pe fundal din care cauză inginerul de sunet continuă cearta cu operatorul şef, ceartă care a început odată cu apariţia filmului sonor. În sfârşit, te cheamă regizorul şi-ţi explică ce ai de făcut
— «Ai o scenă grea, în care spui partenerei un lucru greu de spus, pentru că sintetizează întreaga relaţie dintre voi, relaţie dintre cele mai complexe şi pe care eu vreau s-o fac şi mai complexă... Fii atent cum faci, că eşti în prim plan, priveşte aici, la parteneră, care te priveşte galeş».
— «Dar unde este Safta», că aşa o cheamă în film pe parteneră.
— «Nu vine la filmare, pentru că mai are două zile la filmul «Cocotierul din Mizil».
— «Şi eu atunci la cine mă uit?»
— «La mine!» spune regizorul, alias Safta, privindu-te galeş şi cruciş... Te concentrezi cât poţi, faci abstracţie de barba şi mustaţa regizorului şi zici textul acela complex:
— «Tu, ce mai faci?»... După câteva asemenea scene, te trezeşti că s-a făcut orele 18 şi că trebuie să pleci urgent la teatru, unde joci într-o piesă a unui oarecare Sha kespeare...
Şi aşa a mai trecut o zi de filmare, asemănătoare cu altele de la alte filme, unde, în loc de papagal, domnul lxulescu trebuie să aducă un tanc, pe Leonica o cheamă Medolica, iar regizorul e ras şi chel... Bineînţeles că singura satisfacţie o ai după premieră şi-ţi vine tot de la ei, săracii spectatori, când ţi se spune timid: - «Maestre, aţi fost nemaipomenit! Mai ales în scena aia când vă uitaţi în ochii ei şi-i spuneaţi: «Tu ce mai faci?». Aveaţi atâta durere, atâta bucurie, atâta nelinişte şi timiditate în privire, încât m-aţi cucerit!»
