— Spune-mi Amza cum ţi se pare azi meseria de actor pe care acum 20 de ani nici nu vroiai s-o începi?
— Frumoasă. Superbă. O meserie dumnezeească, pentru că îţi permite ca niciuna alta, să ajungi la sufletul oamenilor. Trăim o viaţă, şi nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea pe care o prilejuieşte un spectacol. Dacă am avea întotdeauna posibilitatea să comunicăna direct, prin sensibilitate, de la suflet la suflet, poate am fi mai senini. Avem atâta nevoie de asemenea comunicare... Poate aşa se explică faptul că în epoca noastră violentă, în care e la modă pumnul şi pistolul — pentru că e o nouă modă şi asta, ca mini sau maxi — apariţia unei licăriri de umanitate, de sensibilitate e sezisată imediat şi apreciată. Poate aşa se explică intrarea liberă pe care o au melodramele la sufletul spectatorilor...
— Pui foarte mult preţ pe sensibilitate, văd.
— Mi se pare elementul de bază. În orice caz, în meseria noastră ea este condiţia sine-qua-non pentru înţelegerea unui personaj, a unei situaţii dramatice care nu sunt întotdeauna şi ale noastre, nu sunt întotdeauna cele care ne convin cel mai bine. Mi s-a părut — şi mi se pare încă — teribil de pasionant să găsesc drumurile de acces spre o imagine pe care mi-o formasem despre un personaj. Să găsesc resorturile interioare care să corespundă semnificaţiilor pe care mi le-am propus, în aşa fel încât, el, personajul, să fie viabil, să fie adevărat, să emoţioneze deci: să trezească sensibilitatea spectatorului. Ţi-am spus că omul care m-a marcat pe viaţă a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut, la un moment dat, următoarea teorie: „Dacă dumnezeu, sau natura, sau în cine crezi, ţi-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înşişi, eşti obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ţi l-ar cere”. Şi mai spunea: „Sufletul artistului trebuie să fie o rană permanent deschisă, pentru că numai aşa va putea el să deştepte sensibilitatea spectatorului. Altfel se aşază o rugină, o cocleală în tine şi ajungi la un moment dat să te întrebi: cum dracu’ se face? Acum câţiva ani, pus într-o asemenea situaţie, mă cutremuram, şi acum nu simt nimic! În acel moment între tine şi spectator a căzut zidul greu al lipsei de sensibilitate.:.” Aşa spunea Mihai Popescu. Dar el o spunea mai frumos.
— Există un moment precis în care ai început să-ţi iubeşti meseria, să ai încredere în ea?
— Există. Asta se întâmpla la Craiova, în timpul unui spectacol cu „Hamlet”. Jucam Horaţiu. După moartea lui Hamlet, Horaţiu are un monolog care încheie piesa. În timp ce îl debitam, am simţit dintr-o dată liniştea nefirească a sălii. Ştiam că nu e datorată exclusiv interpretării mele. Înţelegeam exact mecanismul: era un spectacol bun şi toată emoţia acumulată pe parcurs se concentra în mod firesc pe final. Dar liniştea aceea m-a făcut să realizez marea forţă a cuvântului rostit de pe scenă, să înţeleg legăturile secrete care se încheagă între noi şi oamenii din sală, psihologia spectatorului şi a spectacolului. Forţa şi utilitatea artei... Oamenii se nasc, trăiesc şi mor copii. Au nevoie de exemple, de modele, şi le caută — de fapt se caută pe ei înşişi, aşa cum s-ar dori buni şi frumoşi, într-o imagine ideală — pe scenă. De aici cred că vine şi fascinaţia pentru spectacol. Pentru că altfel, se întâmplă lucruri mai senzaţionale pe stradă, dar oamenii nu se caută în ele, ci vin Ia teatru. Sau la film.
— Şi actor de film? Când crezi că ai devenit cu adevărat actor de film?
— Ştiu eu dacă sunt actor de film? Poate am început să devin. Dar nu într-un moment anume, ci pe parcurs, încetul cu încetul. Pe la
Haiducii, la
Dacii, la
Mihai Viteazul mai ales. Oricum, un câştig am realizat şi încă mare. Nu mă mai jenează aparatul de filmat. Am început chiar să am bucuria de a fi degajat în faţa lui. Cel puţin problema asta am rezolvat-o...
— Ţi-au mai rămas multe?
— Destule. Şi nu toate ţin de mine. Adică nu stă în puterea mea să le rezolv.
— De exemplu ?
— Le-am mai spus şi nu-mi place să mă repet.
— Câteodată nu strică...
— Bine. Ştii care-i problema mea cea mai mare? De fapt e mai mult un regret decât o problemă. Că spre deosebire de teatru, la film nu ştii niciodată ce ai să faci. Nici măcar sub rezerva că n-ai să faci niciodată acel rol, dar măcar să ai la ce te gândi. Întreabă-mă ce-am să joc după rolul din
Puterea şi am să-ţi spun că nu ştiu. Am să fac film. Dar film, în general, nu există! Nu e un capriciu, crede-mă, e poate o modestă dorinţă de profesionist. Altfel poate m-ar amuza hazardul acesta de loz în plic. Dar eu am 40 de ani şi aş vrea să ştiu măcar pentru următorii trei ani ce am de făcut. Dacă am. Dar asta presupune un plan de perspectivă al cinematografiei noastre, deci vezi bine că e foarte complicat. Mai sufăr — şi încă foarte mult — de pe urma faptului că în practica cinematografiei noastre nu există condiţii propice de creaţie — din punctul nostru de vedere, al actorilor, fireşte. Mi-ar plăcea teribil să fac un film care să n-aibă planificare fixă, un film la care singurul criteriu să fie starea de spirit a actorului, momentul acela în care simt până în adâncul sufletului că ard, momentul în care un actor poate da totul din el, până la limita nebuniei şi chiar dincolo... Dar nici asta nu se va întâmpla niciodată.
— Amza Pellea, cum îţi explici că atâţia actori de teatru buni, cunoscuţi şi iubiţi de pe scenă, în film dispar cu desăvârşire sau devin penibili?
— Nici măcar un croitor nu ajunge mare dacă nu taie — şi chiar strică — o cantitate de stofă bună. Dar unde sunt marile subiecte de film stricate de actori? Mai curând am văzut scene „scoase” în mod onorabil din nimic. Nici Laurence Olivier, cât e el de mare, pus în situaţii false, n-ar putea face mare lucru. Şi aş îndrăzni să spun că e de preferat să strici un rol bun, decât să ai talent excedentar pentru unul prost din capul locului. În muzică, cei mai mari interpreţi au fost mari pentru că au avut de cântat Beethoven sau Verdi. Au avut partituri, asta e tot.,. Dacă
Mihai Viteazul a ieşit cum a ieşit, este pentru că acolo exista o partitură. Eu puteam să-l joc prost, e adevărat, dar scenariul îmi oferea şansa să-I joc bine. Scenariul conţinea acele date care dau posibilitatea unui actor să creeze un personaj.
— Pentru că ai adus vorba de Mihai Viteazul, probabil ştii, că de la el încoace, cu sau fără barbă, pentru majoritatea spectatorilor ai rămas Mihai Viteazul?
— Asta e soarta noastră. Jucăm o viaţă şi rămânem printr-un rol, două... Pe mine însă Mihai Viteazul nu mă urmăreşte pe stradă. L-am făcut — am avut norocul ăsta mare — şi gata. Înţeleg foarte bine mentalitatea spectatorului care se ataşează de o imagine şi m-am ferit cât am putut să-I dezamăgesc. Am încercat să împac personajul−erou cu rolurile de pe scenă şi chiar cu surprizele. De asta am spus şi bancuri cu olteni, la radio. Pe unii s-ar putea să-i fi supărat foarte tare. Alţii poate că au simţit că aici se ascunde o nevoie a mea de a face lucruri foarte diferite. Nu pot, oricât de tare mi-ar fi plăcut rolul, să rămân toată viaţa Mihai Viteazul. Mai mult, mărturisesc că aş fi fericit dacă şi în film aş fi de nerecunoscut de la un rol la altul. Şi una din satisfacţiile pe care mi le-a adus
Mihai Viteazul a fost şi aceea că nimeni n-a spus că semăn cu Decebal...
— Acum pot să-ţi spun şi eu că aveam de gând să port toată discuţia asta cu Mihai Viteazul!
— Da, dar acum stai de vorbă cu Petre Petrescu din filmuI lui Manole Marcus,
Puterea. Erou contemporan şi fără barbă.
— ÎI iubeşti?
— Încerc să-I înţeleg.
— Să sperăm că la rândul lui, publicul, va încerca să te înţeleagă. Să vă înţeleagă.
— Să sperăm.
