Filmul lui
Calotescu este într-un fel exemplar: are o idee bună, dar ea nu se transformă în scenariu; are actori buni, dar ei nu izbutesc să dea viaţă pe ecran unor personaje credibile, complexe, vii, ci doar unor contururi incerte, indefinisabile din punct de vedere caracterologic; găzduieşte încercări de a crea o imagine care ar vrea să fie rafinată, modernă (sunt dese speculaţii cromatice de alb pe alb complementate cu prezenţe negru−cenuşiu sau vineţiu−şters) — dar cadrul nu se calchează pe situaţia dramatică (atâta cât este ea de dramatică) şi pare o filmare într-un magazin de mobile moderne, în nişte interioare prea imaculate şi aranjate ca să se mai poată bănui că acolo s-ar desfăşura şi o activitate febrilă, de salvare a oamenilor (pentru că este vorba de un spital). Filmul are o bandă sonoră care nu ajută la nimic, păstrându-se la a fi doar ilustrativă; el mai vădeşte şi unele iniţiative curajoase, dar care nu au ce propulsa; vrea să fie laconic, dar nu are ce sintetiza.
Cu un cuvânt,
Camera albă are de toate, dar îi lipseşte esenţialul. Şi de aceea nu devine film, ci rămâne o încercare.
