Filmul de diplomă a lui Victor Dragomir,
Fotografia (2010), este o poveste tată-fiu inspirată din experiența personală a regizorului. Un scurtmetraj cu o distribuție impresionantă, de la un mai tânăr
Șerban Pavlu, la Victor Rebengiuc și până la regretata Luminița Gheorghiu.
În drum spre o întâlnire de afaceri, Claudiu trece pe la casa tatălui său de la țară. Trebuie să-i facă o fotografie pentru care bătrânul l-a tot bătut la cap. Ceea ce părea inițial o nimica toată, se dovedește a fi un moment tensionat-delicat, deoarece bătrânul tot trage de timp, iar fotografia ce trebuie făcută are o semnificație aparte.
Compus din cadre secvență, concentrându-se mai mult sau mai puțin în jurul unei singure locații și utilizând o narațiune discretă,
Fotografia prezintă simptomele stilistice ale Noului Val. În plus, subiectul său amintește de ciocnirile între generații, discuțiile inconfortabile și izul de nepăsare venit odată cu trecerea la noul sistem economic, care se regăsește de exemplu într-un film precum
Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004, r. Cristi Puiu).
Fotografia se vede ca un exercițiu-omagiu reușit, în primul rând pentru că subiectul personal este tradus într-o formulă recognoscibilă, în al doilea rând, pentru că deși conține „starurile” Noului Val, Dragomir nu compromite existența lor ca personaje de sine stătătoare în film. Deși potrivirea sa un pic prea exactă pe șablonul de „film românesc” împiedică filmul să poată evolua la potențialul său maxim,
Fotografia conține câteva momente de realism limpede. Ele au loc în ultima parte a filmului acolo unde pensula proverbială a autorului pare să fie ținută mai liber și totodată mai încrezător. (Emil Vasilache,
cinepub.ro)
