Critica noastră e, în fine, pe cale să accepte că fiImul este al regizorului — „al lui
Lucian Bratu” în cazul de faţă. Dar am impresia că, în cronica sa,
Mircea Alexandrescu „face reproşuri” scriitorului Alecu Ivan Ghilia „peste capul regizorului”, cu aerul cu care în cronica unui spectacol de operă ai analiza — cum e şi firesc să analizezi — Iibretul şi partitura muzicală, independent de regia spectacolului.
„Totul” în film putea adică să fie altfel, dacă autorul său unic, regizorul, „ar fi vrut” să fie. Alecu Ivan Ghilia a scris de mult prima variantă a scenariului; se numea Drumul — titlul era legat de leit-motivuI aşteptării, al întoarcerii, fiindcă existau şi leit-motive; scenariul nu era de loc o „piesă de interior”, oamenii evoluau în spaţiu, aveau relaţii normale între ei, trăiau şi ziua şi noaptea, pe când în film avem impresia că e o noapte perpetuă, printre altele din cauza stilului inadecvat al imaginii, construită îndeosebi pe degradeuri de negru. În fiImul acesta,
Sărutul, există un singur episod, scurt, care se apropie întrucâtva de viziunea, de stilul cinematografic pe care le-ar fi sugerat scenariul — secvenţa retrospectivă din timpul războiului, arătând drumul femeii, în camion, pe şoseaua care trece prin pădure. Dintr-odată, regizorul şi-aminteşte, vag, cum ar fi trebuit să fie filmul, simte adierea tardivă a unei unde de poezie, imprimă ca atare şi camerei lentoarea aceea cu care evoluează, fără spor, pe şoseaua nesfârşită, estompează sunetele... În tot „restul” filmului, materialul de viaţă, decupajul, jocul actorilor, imaginea, sunt — toate — încărcate, copleşite, diformate de inerţia unei concepţii şi a unui stil dramatic tip post-kammer-spiel, dinainte de 1930. Gesturile şi trăirile oamenilor aparţin altei gravitaţii, nu celei terestre, contemporane. Când eroina se aşază o dată în faţa uşii, ca să nu-şi lase iubitul să plece, expresia sa de groază imperativă ne-a amintit o clipă de apariţia fantomatică a unei femei, din noapte, în filmul
Trenul Fantomă, realizat de Jean Mihail în 1933.
De aceea, când Mircea Alexandrescu conchide cu o remarcă asupra „textuIui”, ne întrebăm: care text? Propriu-zis, în film, nu există alt text — ca text — decât genericul.
