Articolul apărut în revista «Cinema» refIectă punctul de vedere al criticului despre scenografia din film. Dar când cunoști mai «dinăuntru» problemele, constați de exemplu că acea tendință — apreciată de critic — de a filma în interioare și exterioare reale nu izvorăște atât din dorința de autentic cât din lipsa de condiții materiale ale platoului. Decorul construit pe platou e mai greu de realizat, cere o calificare foarte mare. E o adevărată artă aceea de a face să nu se simtă pe ecran un decor confecționat, de a-i imprima acea patină, uzură zilnică pe care dumneavoastră, criticii, ne-o cereți, și pe bună dreptate. Dar la Buftea a patina un decor se reduce ades la a mânui la repezeală o bidinea sau un pistol cu baiț. Ca să realizăm casa unui țăran, de exemplu, cu pereții scorojiți de vreme, vopsiți în nenumărate rânduri, până arată lucioși ca o coajă de ou, presupune o migală imensă și foarte multă tehnică.
În activitatea mea am folosit și eu decoruri reale: camera petrolistului din
Canarul și viscolul. Dar din cauza spațiului restrâns echipa s-a mișcat foarte greu în acest decor, pe care eu a trebuit să-I revopsesc în alb și să-I remobilez în funcție de cerințele personajului respectiv. Pentru că decor nu înseamnă numai pereți îmbinați în diferite feluri, ci și factura pe care o dai acestor pereți și mobilierul pe care-I aduci în ei.
Referitor la afirmația că decorurile noastre sunt prea fastuoase. Cu recuzita modestă de care dispune Buftea, ori cu cea închiriată care se plimbă adesea prin mai toate filmele noastre, nu prea văd cum se pot realiza interioare așa zis fastuoase. Numai noi, scenografii, știm cu câtă trudă creăm iluzia acestui «fast»: Din câteva draperii, câteva tapete de hârtie (foarte greu de găsit în comerț pentru că cele existente sunt urâte, antipatice), o mică piesă «stil», o comodă sau o măsuță florentină (care au avantajul că sunt mobile mici și nu greoaie ca cele moderne pe care dacă le aduci într-un decor îți umplu tot spațiul). Și aici iar nu sunt de acord cu articolul. Nu putem arăta, la condițiile de trai ale societății noastre, interioare promiscue ca acelea în care trăiau muncitorii în 1933. De vreme ce în comerț apare o sufragerie care costă 45 de mii lei, înseamnă că există și cumpărători care pot oferi această sumă. Interioarele fastuoase sunt mult mai multe astăzi decât bănuim. În privința caselor gen vilă pe care le filmăm trebuie să precizez că ele au exact acea scară interioară, acel șemineu sau lambriuri pe care scriitorul și regizorul ni le indică în scenariu. Pot să vă spun că noi preferăm să filmăm într-o casă mai veche, cu camere mai spațioase decât în apartamentele noi, în care n-ai unde să instalezi aparatul, travelling-ul, unde echipa, actorii nu se pot mișca. Și atunci, în loc de camerele obișnuite de 3/4 alegem pentru filmare încăperi de 6/6, care vă dau iluzia unor spații imense și pentru că noi, scenografii, așezăm astfel mobila încât să degajăm cât mai mult spațiul «locuit» pe ecran. Introducem de exemplu dulapuri în perete sau împărțim o garsonieră dublă, în două, printr-o rogojină (cum ați sesizat dumneavoastră la încăperea lui Papă din
Balul de sâmbătă seară). Dacă am aduce în decor dulapuri imense cu trei uși care se găsesc în comerț, lasă că sunt foarte urâte, dar pe peliculă ar da o pată neagră imensă, un fel de oglindă lucioasă de care fug toți operatorii. Nu știu de ce la noi mobila nu se proiectează ținând seama de dimensiunile noilor apartamente: dormitoarele de pe piață sunt imense, cu paturi ce nu încap în micile încăperi de 3/4. Desigur, noi nu vrem să concurăm
Comlemnul, recurgem la mobila existentă sau închiriem de la Pipera câte un ansamblu conceput pentru expoziție sau pentru export. Spectatorul care o vede doar pe ecran are dreptate să exclame: ce frumoasă e! ca în filme! Pentru că el n-o poate găsi în magazine. Dar oare nu și scenograful, ca orice creator, are dreptul să anticipeze puțin nu o modă ci un anume stil de viață? Un stil care ar face realitatea mai frumoasă? De ce nu!
