În actuala criză de filme autohtone, la întâlnirea cu o nouă peliculă românească cronicarul nu poate fi suspectat decât de prea multe speranţe!
E ştiut că reclama este o artă aparte şi nu degeaba s-a născut zicala cu „...sufletul comerţului”. În cazul de faţă, în forşpan captatio benevolentiae se încerca printr-o enormitate, frizând lauda de sine căci se anunţa „primul thriller românesc!”. Un prim semnal de alarmă, un prim frison nu de groază, ci de nelinişte profesională.
Preambulul — panoramarea lentă a splendorii unui peisaj de toamnă — reaprinde interesul, părând o abilă pregătire psihologică pentru presupusa tensiune ce va să urmeze. Aşteptarea se prelungeşte, degenerând încet încet în plictis fiindcă lentoarea declarativ−explicativă se insinuează nu doar în compoziţia cadrelor, ci şi în structura secvenţelor, dezvăluind nu o intenţionalitate stilistică — cum sperasem — ci un viciu de fond. Scenariul se dovedeşte linear, defectuos conceput, neinteresant decupat, cu o unică miză, confuz speculată: aflarea nu a asasinului care e devoalat destul de repede, ci a motivului pentru care cazul de satanism, în urmă cu ani, a fost etichetat „strict secret”. Viziunea repetitivă cu figura unui malac decrepit şi dement, virată în roşu, rămâne un mister, atribuit fenomenelor paranormale, ca şi reapariţia la expierea finală a psihanalistului, ce lasă impresia că ar fi posibil şi un „va urma”. Ceea ce n-ar prea avea rost, pentru că filmul nu onorează defel ambiţiile genului. Nici nu înfioară, nici nu emoţionează, nici nu oripilează. Singurul sentiment acut resimţit de spectator este cel de tristeţe la gândul că un cineast îşi poate face debutul într-un mod atât de fals, în trena ce s-a dorit a fi a lui Lynch (conform acordurilor muzicale à la
Twin Peaks), dar care e doar un calc desuet, o gratuită aglomerare de bizarerii.
Maniera vetustă s-a răsfrânt asupra întregii echipe începând cu actorii care se resimt de pe urma lipsei de îndrumare regizorală, fiecare făcându-şi recitalul — macro ori micro — ca într-o înşiruire de modeste scheciuri, viciate de un „sunet digital” agresiv, schimburile de replici devenind complet nefireşti. Adesea inspirată, imaginea datorată lui
Marian Stanciu nu poate salva nimic.
Nu necrofilia (conform DEX „perversiune constând în practicarea actului sexual cu cadavre”) — un pretext ca oricare —, ci lipsa punctului de vedere şi a nuanţelor supără. Umorul — întrezărit doar în scena din maşină când necromanul îl sperie pe anchetator — ar fi fost poate o soluţie. Dar nu a stat defel în intenţiile regizorului (absolvent al Facultăţii de regie a Universităţii ecologice), care şi joacă un rol de zelos secondant al psihopatului principal, în secvenţele porno, de altfel singurele momente realizate profesionist, în cunoştinţă de mediu. Fără alte comentarii.
