Misterul Faraonului

     Ideea i-a venit lui Sinişa Dragin în 1987, pe când lucra la scurt-metrajul Focurile – un proiect din anul II de facultate. Îi trebuia un anume tip de bătrân. L-a găsit pe stradă, cu un cântar alături - unealtă de lucru şi de subzistenţă. L-a întrebat cum îl cheamă. Răspunsul a venit prompt: „Faraonul".
Tema e veche, proiectul e nou.
     Multă vreme, tema filmului a rămas la nivelul unei prime versiuni de scenariu. Până anul trecut, când Sinişa Dragin s-a hotărât să treacă la fapte. Filmările au început în martie 2002. Au durat cam o lună, după care regizorul a trecut la învăţa­rea, în luna următoare, a progra­mului de calculator pe care urma să monteze materialul brut. Operaţie pe care a şi realizat-o acasă, în apartamentul său de bloc. În momentul de faţă lucrează la sunet, urmând apoi să procedeze la transpunere şi la montajul final.
     Echipa a fost una restrânsă, alcă­tuită în cea mai mare parte din tineri. Pentru imagine a contat pe Alexandru Solomon. Bugetul? O aventură personală. S-a bazat în cea mai mare parte pe DV CAM-ul său şi pe ajutorul tehnic primit de la Vlad Păunescu.
Cine este Faraonul?
     Un fost deţinut politic, cu 40 de ani ispăşiţi în Siberia, poreclit ca atare în închisoare. Acum eşuat într-un azil.
     Un fost iubit din 1941, pentru Olga Tudorache - în rolul prin­cipal al unei foste actriţe.
     Un subiect jurnalistic, pentru Adriana Butoi, reporter de tele­viziune - dansatoare de step, în timpul liber, şi ucenică într-ale limbii japoneze.
     Ştefan lordache - pentru regizor şi public.
Actorii, cu şi fără etichetă
     Avea nevoie de un actor care să sugereze misterul arhetipal, uni­versal al Faraonului. Aşa s-a gândit, de la început, la Ştefan lordache - veritabil faraon al cinematografiei autohtone. Care în acest film nu are prea multe re­plici, ci mizează pe o economie severă de mijloace. El exprimă absenţa, aproximativul, o identitate mereu discutabilă şi neclară, cunoscută mai mult celorlalţi (fostei actriţe, reporterei) şi dez­văluită treptat tot de ei, lui însuşi şi lor înşile, ceea ce nu face decât să-l demitizeze către final - după cum precizează regizorul.
     Mai avea nevoie de o figură femi­nină în măsură să echilibreze, prin prezenţa sa pe ecran, tot acest mi­ster - de cineva care să ştie, să cu­noască, să aibă certitudini: Olga Tudorache.
     Şi de o actriţă dinamică şi tânără, cu alură de reporter, care să in­vestigheze, să caute - Adriana Butoi.
     În rolurile secundare, celebrităţi mediatice. Andreea Marin, prezentându-şi propria emisiune, în cadrul căreia se pune la cale întâlnirea dintre Faraon şi un fost coleg de celulă, Sandor Nemeth. Grigore Leşe, care asigură o par­te din coloana sonoră şi apare episodic, interpretându-se pe sine. În alte roluri: persoane obişnuite, chestionate pe stradă despre ce va să zică acela un faraon. Răspunsurile sunt în tonul celor cunos­cute din anchetele de televiziune (respectivii vor avea, probabil, o mare surpriză revăzându-se ca personaje de film).
O realitate şcolită la Reuters
     Faraonul, spune Sinişa Dragin, e o meditaţie asupra vieţii, a mor­ţii şi a iubirii, ţesută din poveşti ca­re se întrepătrund şi se despart mereu. Este, totodată, o imagine a societăţii româneşti de azi. Şi mai este un film despre inter­ferenţa culturilor, despre unitatea lumii şi a Universului, unde totul îşi află pandantul într-altă parte, în versiuni totodată asemănătoare şi diferite. Vom vedea, de pildă, ca­dre cu piramidele din Egipt (filmate, dintr-un unghi subiectiv, de Sinişa) pe melodii din folclorul românesc.
     Ca în toate filmele sale, şi aici realul şi irealul „se ating". Dar, spre deosebire de celelalte, nu a mai fost atras în primul rând de po­veste. Faraonul este gândit de la început ca o structură deschisă; prin urmare nu povestea este cea care duce filmul înainte (deşi un fir narativ există), ci ea rămâne doar un suport pentru tot ce se întâmplă, pentru „jocul vieţii".
     În acest sens, secvenţele pe care le-am vizionat în „studioul" regi­zorului par a aduce ceva nou în contextul românesc. Experienţa sa de 10 ani de la Reuters transpare de o manieră care, la o primă şi fragmentară privire cel puţin, mi se pare foarte promiţătoare şi proaspătă: filmări abrupte de tip reportaj şi interviuri luate pe stradă, intercalate când şi când pe par­curs. Imagini când alb-negru (pe peliculă), când color (pe DV CAM), sugerând fie diferite per­spective ale personajelor, fie materialul filmat de către repor­teră.
     Îl bănuiesc de simpatii postmo­derniste. Dar nu s-a gândit nicio­dată la asta. Are doar idei care îl interesează - mai mult intuitiv.
     Într-un fel, filmul e un monolog in­terior, care îi oferă o posibilitate foarte generoasă de a se concentra asupra a ceea ce îl preocupă.

     Cine este totuşi Faraonul? îl întreb. Nu ştiu, răspunde Sinişa Dragin. Rămâne un mister.
     Cei care simt filmul, vor intui ce e Faraonul. Cei care nu - vor spune că e o tâmpenie.