Filmul scris de
D.R. Popescu și în regia lui
Lucian Bratu e despre tineri, cu tineri și pentru tineri (dar nu numai pentru ei); în aparență,
Mireasa din tren nu-și propune să facă gaură în cer, dar numai în aparență. Cu fantezie, abilitate și har (pentru Lucian Bratu este de departe cel mai bun, mai împlinit și mai reprezentativ film al său), în spatele replicilor glumețe de multe ori, alteori livrești și șablonarde și, nu de puține ori, nonconformiste (dar nonconformismul, ironia și fronda nu sunt ele semnele distinctive ale tinereții?), autorii filmului propun o poveste despre actualitatea noastră strictă în care oamenii sunt frumoși sufletește sau se descoperă și ei frumoși în fața exemplelor altora. Fabrica în care lucrează personajele nu e adusă în cadru pentru a masca sărăcia de idei a cineaștilor, dimpotrivă — ea e prezență concretă, grandioasă, tulburătoare, e simțită ca și când ar fi „viața, care numai aici și astfel trebuie trăită”. Șarjele de oțel nu punctează doar cinematografic și documentaristic pelicula, ele ritmează un stil de viață prezent, un stil care condiționează prefacerile și devenirile personajelor. Ce se întâmplă de fapt? Doi băieți iubesc o fată, unul o iubește de cum o vede pentru prima oară, nefăcându-și iluzii în privința ei dar convins că dragostea lui o va schimba, celălalt descoperă că o iubește abia atunci când știe că o va pierde. Filmul este condus cu atâta delicatețe pe drumul dificil al sugestiei discrete, abia ghicite, încât atunci când spectatorul bănuie că tocmai ratarea dragostei îl va transforma în bine și pe tânărul nefericit, cineaștii își ating scopul: da, aceștia sunt tinerii noștri, frumoși sau pe cale de a deveni frumoși într-o viață care tocmai asta cere de la oameni: omenie, dăruire, încredere, curaj în lupta împotriva pecinginei morale.
Mireasa din tren reprezintă o transcriere cinematografică a specificului prozei lui D.R. Popescu: realitatea capătă uneori haina fantasticului care nu numai că nu diluează pregnanța, ba o face mai convingătoare. De pildă, tânărul care și-a ales ca meserie să alerge cu motocicleta pe „zidul morții” e întruchiparea curajului inconștient al vârstei disponibile pentru marea aventură. Nu „zidul morții” e o realitate, ci șocul care-l trezește din inconștiență are valoarea realului; iar „mireasa din tren”, fata care ezită între a trăi sub provizoratul aventurii sau a trăi sub semnul demnității, este de fapt simbolul răspântiei în fața căreia se găsește un tânăr la vârsta opțiunilor majore.
Mireasa din tren este, tocmai de aceea, un adevărat film de actualitate, născut nu pe vechiul drum al falsurilor și al unei realități edulcorate, ci din dorința sinceră și nobilă a unor cineaști de a fi prezenți și originali pe frontul artei și al educației publicului. Regizorul Lucian Bratu, plecând de la un scenariu pe care l-a respectat, așa cum a respectat și viziunea artistică a autorului acestuia, a gândit un film în care descoperă pentru noi o realitate incitantă, pasionantă, pe care parcă pentru prima oară o vedem, ca și pe oamenii din jur. Or, nu aceasta e menirea artistului? Trebuie spus însă, că realizatorul, pentru a atinge treapta de azi, a renunțat conștient la cărarea bătătorită a unui ilustrativism ce infestase cinematografia noastră (și al cărui pericol este încă departe de a fi înlăturat), și a ales drumul cunoașterii prin mijloacele specifice artei. Vom mai vorbi despre aceasta, nu înainte de a afirma din nou că
Mireasa din tren s-a dovedit prilejul opțiunii pentru filmul matur; iar acest prilej nu trebuie neglijat de o cinematografie care, iată, s-ar părea că trăiește un reviriment.
