REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Mica publicitate. Concesii sau compromis


     Epilogul dacă ar fi fost... prolog ar fi părut menit să-i absolve pe cei patru autori de orice vină şi implicit pe cronicari de orice obligaţie: câteva cartoane ilustrează într-un aproape subliminal desen animat (datorat lui Dinu Şerbescu) binecunoscuta zicală românească: „Să faci din rahat bici!” Spiritul autocritic (dacă de autocritică poate fi vorba!) a survenit în ceasul al 12-lea. Mai bine ar fi fost să se fi renunţat la restul. Dar... „gluma” aparţine doar Poveştii din cartierul de est de Bogdan−Cristian Drăgan, care, student fiind, mai păcătuise cu aglomerate încifrări în Los Olvidados şi Lumea ca teatru, dar şi delectase cu Ema, inteligentă persiflare a bovarismului autohton. Contaminat probabil de tenebrozităţile maeştrilor, practicate asiduu la momentul conceperii filmului în discuţie, novicele s-a ambalat într-o pretenţioasă distopie, o utopie negativă a anului 2000, când societatea noastră se va reduce la un miniatural ospiciu în care va continua să se practice mistificarea sub pretextul „terapiei prin spectacol”. Pacienţilor li se proiectează secvenţe din revoluţie, creându-li-se condiţii de asasinare a omului de către om. Maniera de exprimare e greoaie, cu absconse accente patetic−filosofarde. În ciuda comentariului explicit furnizat prin intermediul ecranului tv, recunoscut element manipulator. Preţiozitatea pledoariei, pe cât de morbidă, pe atât de incoerentă, pune sub semnul întrebării calităţile anterior afirmate de către cineastul la debut.
     Atinse de aceeaşi aripă a... nebuniei la propriu sunt şi alte două dintre peliculele grupajului.
     Nu de mult leaderul studenţilor contestatari, Constantin Rădoacă după ce a cochetat cu Heinrich Böll — Omul cu faţa tristă şi A.P. Cehov — Criza — trece la localizarea unei schiţe de Milan Kundera: Unul el şi una ea. Dar ceea ce marele scriitor ceh izbuteşte prin forţa stilului său caustic, Rădoacă nu reuşeşte defel. „Poanta” cu ironia soartei — e omorât cine nu trebuie! — se sesizează cu dificultate, după un anost excurs automobilistic cu multe hopuri datorate unui montaj căznit, menit să inducă tensiune dramatică unui pretext dramaturgic ce nu se mai susţine. Nedublat de niciun gând original, de nicio dorinţă de a comunica ceva personal spectatorului, filmul plictiseşte prin defilarea de blănuri şi maieuri, şosele nesfârşite şi încăperi claustrante. Actorii efectuează şi ei prestaţii nesemnificative, fie că e vorba de un versat cabotin (Dan Condurache în rolul psihopatutui sexual) sau de o debutantă la ora aceea (Simona Gălbenuşe−Pozniak), dezinvoltă în postura de frivolă disponibilă.
     Având meritul conciziei, Concesia pare a fi nici mai mult nici mai puţin decât obligatoriul „film de platou” din anul III. Este lucrat şcolăreşte, cu miş­cări de aparat impuse de spaţiul redus în care se consumă „concesia”. De fapt un compromis care reuneşte tandemul mamă perversă−fiu arierat, plus o tânără la ananghie, dând curs unui anunţ la „Mica publicitate” (corect interpretaţi de Camelia Zorlescu, Rareş Stoica, Adina Cartianu). Termenul de „concesie” le-ar putea privi eventual pe loana Eliad — semnatara „fabulei scenaristice” (între timp prezentă şi pe genericul onorant al filmului lui Dan Piţa Pepe şi Fifi) — şi Cristina lonescu regizoarea, care în şcoală reţinuse atenţia cu un scurt−metraj de o anume vibraţie, Graniţa.
     Singurul scurt−metraj interesant rămâne cel mai modest ca intenţie după cum o arată şi titlul: Poate. Flavia Rotaru s-a remarcat încă de la prima peliculă realizată în anul I, Între negru şi alb, şi iat-o consecventă cu ea însăşi, preocupată în mod autentic de surprinderea stărilor excepţionale. În primul caz, trăirile unei tinere prostituate, acum dezamăgirile unei proaspete actriţe: Din generic chiar, insolitul se impune odată cu flash-urile sacadate care fac introducerea în atmosfera specifică a unei filmări. Atmosfera întreţinută printr-o nemulţumită voce din off, pretinzând mereu şi mereu duble, până la epuizarea fizică şi psihică a partenerilor. Ingenuitatea interpreţilor unei scene de dragoste este disecată în plan−detalii elaborate. Relaţia dintre cei doi bănuiţi a fi un tandru cuplu (aşa cum sunt în realitate excelenţii Clara şi Bogdan Vodă!) se degradează treptat, în ciuda ineditelor situaţii de joc propuse de glasul glacial. Ironie disimulată la adresa instanţei regizorale rutiniere. Aparatul de filmat înregistrează cu sensibilitate infinită modificarea temperaturii afective a protagoniştilor într-o imagine fluentă care, cadru cu cadru, respiră, vorbeşte... O posibilă carte de vizită pentru tânăra regizoare Flavia Rotaru şi pentru scenarista loana Eliad.
 
 

 
(Noul Cinema nr. 1/1996)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bogdan cristian dragan, constantin radoaca, cristina ionescu, cronica de film, flavia rotaru, irina coroiu, mica publicitate, scurtmetraje romanesti

Opinii: