Există o veche tradiţie în Studioul „Bucureşti” de a repeta la intervale scurte aceleaşi teme cinematografice, cu regretul nemărturisit că din două-trei filme ar fi putut ieşi, poate, unul singur, bun.
Merii sălbatici nu se abate de la această obişnuinţă primejdioasă. Condiţiei femeii în satul nou, socialist, i-au mai fost consacrate, de curând, două filme:
Dragoste lungă de-o seară şi
Sărutul, amândouă pe scenarii de Al. Ivan Ghilia. Spunând de la bun început că cel mai izbutit ni s-a părut
Dragoste lungă de-o seară (regia – Horea Popescu), nu vrem să incriminăm fără argumente
Merii sălbatici.
Filmul lui Vasile Rebreanu şi
Alecu Croitoru se bazează pe un conflict fragil. Solomia se căsătoreşte cu Toma, forţată de părinţi, disperată că iubitul ei, Cosma, a plecat pentru câteva luni din sat la şcoală, fără să-şi ia rămas bun de la ea, fără să-i ceară să-l aştepte. În ultima treime a filmului aflăm că, de fapt, Cosma a trecut în seara plecării pe la casa fetei fără să o găsească, şi părinţii, lacomi după averea lui Toma, i-au ascuns Solomiei adevărul. Explicaţia tardivă nu justifică tensiunea artificială a dramaturgiei, eroina suferind cam pueril până în final, când se decide să-şi părăsească soţul şi să se reîntoarcă la părinţi, îmbogăţită cu o experienţă dureroasă.
Bazat pe retrospecţii,
Merii sălbatici ne propune o acţiune prezentă dezIânată, fragmentată artificial de repetatele aduceri aminte ale eroinei, nedeclanşate de stări sufleteşti propice, prin asociaţii de idei, ci pur şi simplu motivate printr-un comentariu, a cărui ambiţie se rezumă la comunicarea conştiincioasă a întâmplărilor din viaţa Solomiei.
Explicaţia dintre Solomia şi Cosma, la nunta tinerilor (târzie şi desuetă, după câţiva ani de la declanşarea dramei) se consumă rapid, femeia înţelegând dintr-o clipă meschinăria părinţilor şi explicându-i bărbatului, calmă şi inteligentă, mecanismul neînţelegerilor ridicole dintre ei. Solomia îl iubeşte încă pe Cosma, anii de suferinţă au făcut-o însă mai calculată, mai prudentă. Despărţindu-se de Toma, ea preferă să rămână un timp singură, să judece, să-şi aleagă lucid noul drum de viaţă. Banalitatea faptelor relatate nu justifică drama propusă şi nici nu permite reliefarea unei idei artistice generoase.
Personajele sunt creionate linear, supărător de unilateral. Solomia (
Dana Comnea), în intenţia autorilor tulburător de complexă, ne dezvăluie pe ecran un chip încrâncenat, pătruns de suferinţă până în final. Amintirile ei, provocate de bătaia zdravănă primită de Ia bărbat şi socru, sunt surprinzător de exacte, au fiecare un început şi un sfârşit limpede, neexprimând în imagine fluxul memoriei, ci mai degrabă datele unei povestiri coerente, riguros elaborate. Eroina se adresează mai întâi unei prietene, la fântână, evocând discuţia cu părinţii dinaintea căsătoriei (pe comentariul Solomiei se desfăşoară prima retrospecţie), apoi îşi aduce aminte cu nostalgie de tinereţea ei ofilită. După cum se vede, retrospecţiile sunt introduse forţat în acţiune, ele nu sunt reclamate de necesitatea imperioasă a eroinei de a rememora faptele trecute, mai mult sau mai puţin importante (hotărâtoare însă pentru luarea unei decizii finale). Primele încercări ale femeii de a se smulge de sub tirania lui Toma şi a socrului sunt naive. Ea simulează că s-a ţicnit în urma bătăii suferite şi vorbeşte în casă anapoda, răstit. Simţind lipsa de orizont a unei asemenea comportări, Solomia forţează o explicaţie. Ea nu se va produce însă în film, autorii preferând stilul aluziv excesiv în locul înfruntării reale, directe dintre personaje. Solomia se înfurie pe Toma şi badea Dumitru, aflând că înainte de înfiinţarea gospodăriei, aceştia i-au mânjit lui Cosma poarta casei cu smoală. Cam puţin pentru ca răbdarea femeii să se spulbere, cam sumară motivarea — nu atât a despărţirii, cât a convieţuirii Solomiei cu Toma atâta amar de timp, deşi e evident, faptul că ea nu şi-a iubit soţul niciodată. Singurul moment emoţionant al filmului ni s-a părut a fi prima parte a explicaţiei dintre Cosma şi Solomia.
Strădania autorilor de a pătrunde în universul sufletesc al eroilor prin descrierea comportamentului lor ni se pare adesea ineficientă. Fără să vrea, regizorul cade uneori în naturalism, după cum, în alte momente, devine un adept stângace al expresionismului (vezi amintirile eroinei de la nunta cu Toma, descrierea şocului ei nervos la apariţia neaşteptată a lui Cosma etc.). Ceea ce merită totuşi relevat în munca regizorului (în ciuda lipsei unităţii stilistice a filmului) este efortul său spre veridicitate, vigoarea şi robusteţea în construirea unor scene dramatice. Momentul peţirii Solomiei, câteva fragmente din episodul nunţii tinerilor (interpretaţi cu farmec şi umor de Cătălina Pintilie şi Jorj Voicu), prima parte a explicaţiei dintre eroină şi Cosma sau scena zbuciumului lui Toma din final mi se par nelipsite de interes dovedind aplicaţia regizorului pentru arta cinematografică. Din păcate, ele nu pot şterge impresia de banal şi uscăciune, provocată de inconsistenţa dezbaterii, ca şi de fragilitatea viziunii artistice de ansamblu a regizorului.
Dintre actori, alături de Dana Comnea, trebuie să-l menţionăm pe
Ştefan Ciobotăraşu şi
Silviu Stănculescu. Ciobotăraşu, în ciuda limitelor evidente ale rolului, ne dezvăluie cu umor suficienţa socrului, şugubăţ şi atoate-ştiutor, despot în virtutea inerţiei cu feciorul şi nora, îngândurat şi mai puţin sigur de sine doar spre final. Silviu Stănculescu evidenţiază fără ostentaţie prostia lui Toma, frica ridicolă în faţa tatălui, stângăcia şi neajutorarea lui. Lipsite de consistenţă ni s-au părut interpretările lui
Emanoil Petruţ (Cosma) şi
Toma Dimitriu (preşedintele gospodăriei). E adevărat, aceste personaje sunt schematic concepute, dar nici actorii nu s-au străduit să le îmbogăţească, să le dea pe cât posibil relief.
