Mere roşii (4)

     Întâmplarea povestită de lon Băieşu în scenariul său pare un reportaj de teren: observaţie vie, spontaneitate, veridicitate. Totul centrat pe o relaţie: aceea dintre un doctor tânăr, un chirurg şi directorul adjunct al spitalului, medic şi el, dar mai mult „şef”.
     Aceeaşi profesie, două feluri de a o înţelege: unul, ca pe o obsedantă preocupare, o pasiune devoratoare; celălalt, ca pe un mijloc de căţărare socială. Conflictul inevitabil este acela dintre talent, dăruire, pasiune şi oportunism, invidie, suspiciune. Este inevitabilă ciocnirea dintre un om, care crede cu toată fiinţa lui că „dacă există o şansă dintr-o mie, dacă există o singură speranţă să salvezi un om, merită să încerci” şi celălalt, care nu face altceva decât „să nu-şi complice existenţa”. Desigur, în Mere roşii angajarea aceasta nu ia forme şi amploare tragice, nu devine un curs irezistibil al unui destin implacabil. Povestea lui lon Băieşu este, a vrut el să fie aşa, „un fapt divers”. Un fapt relatat, când cu vioiciune şi sarcasm, când cu duioşie şi căldură.
     Un personaj care a avut şansa să fie interpretat de unul dintre cei mai înzestraţi actori ai noştri la ora actuală, Mircea Diaconu, captează şi transmite interesul, verva, farmecul. Tonul povestirii este preluat de regizorul Alexandru Tatos ca un excelent ghid într-o incursiune în lumea faptului divers care a generat povestirea cinematografică. Cadrul filmului lui Tatos este invadat de viaţa reală, dar ea nu se înghesuie haotic pe peliculă căci amănuntele, până la cele mai mici, capătă o funcţie dramatică, devin parte — subiect şi predicat, adjectiv sau complement — în propoziţia−imagine; naraţiunea devine fluidă, surprinzătoare, scăpată parcă de incantările frazeologiei „cinematografice”, cuvântul intervine într-adevăr acolo unde încheie o buclă a întâmplărilor şi deschide o alta. Căci în aceeaşi măsură în care cadrul este scos de sub imperiul confecţiei cinematografice şi adus sub acela al autenticităţii, al realităţii, de-a lungul filmului dialogul este scos de sub pecetea confecţiei scenaristice spre a se adapta la ambiţia veridicului.
     Există în Mere roşii o permanentă grijă (surprinzătoare maturitate la un debutant în regie) de a păstra expresivitatea aceasta adevărată atât în prim plan, cât şi în fundal, de a nu decupa momente, apartè-uri şi mizanscene, ci de a lăsa tot timpul sentimentul că aparatul de filmat vede tot, urmăreşte şi înregistrează — fapte, oameni, amănunte, gesturi — şi ceea ce n-ar face un reporter, ci numai un poet al imaginii cum este Florin Mihăilescu — le înscrie într-o atmosferă, expresie a unei vibraţii a artistului în faţa vieţii reale în care-şi descoperă arta de povestitor în imagini.
     În acest univers — la graniţa dintre ce a fost şi ce va fi în acest loc nenumit în film (un orăşel, cu un spital destul de modest, deloc machiat pentru filmare) apar, parcă imperceptibil (fără intrări, fără apariţii, fără efecte scontate) eroii povestirii lui Băieşu: tânărul doctor — mă întreb ce ar fi devenit filmul fără acest cuceritor Mircea Diaconu — care boxează o pernă agăţată de perete „pentru că, ştiţi, nu v-aş sfătui să vă atingeţi de mine, că fac box”; doctorul — Diaconu se duce la spital nespilcuit şi parcă puţin zăpăcit, cu o bicicletă demodată, coboară în grabă strada care, ca şi spitalul, n-a intrat încă în renovare şi e pietruită cu bolovani; tânărul erou îşi tratează bolnavii cu gesturi aproape de intimitate, le ia ţigările şi le dă în loc, mere; nu are o diplomaţie a exprimării, nu-şi învăluie vorbele, el le „boxează” în faţa celuilalt, pur şi simplu pentru că nu are timp pentru „jocul de societate”. „Aş vrea — spune el — să-i salvez pe toţi şi nu pot, nu pot!” Pentru asta şi-a transformat odaia de locuit în laborator improvizat; pentru asta zăboveşte la căpătâiul bolnavului zeci de ore în şir, pentru asta îşi permite „luxul” de a nu băga de seamă nemulţumirea celui ce se crede uzurpat în demnitatea sa de şef, de glorie medicală a oraşului. Demult n-am mai văzut pe ecranele noastre un protagonist atât de neconfecţionat pozitiv, atât de fermecător, de credibil şi de inteligent în pornirile sale generoase, ca acest personaj însufleţit de Mircea Diaconu.
     „Gloria” aceasta medicală (foarte convingător interpretată de Ion Cojar) vine la spital, la volanul unui Fiat 1500, ţine şedinţe şi trage sfori. Poate, am spune noi, că n-a ajuns acolo decât prin asemenea mici sau ceva mai mari, manevre.
     Există şi un personaj foarte emoţionant, un oarecare Ghe Ghe lon — un bătrân adus la camera de gardă în stare gravă, un bătrân care a crescut copilul lăsat de fiul său, plecat fără adresă, undeva în ţară. Bătrânul Ghe Ghe poartă în suflet toată omenia şi durerea lumii. Are un singur of, nu pentru că ar simţi că moare, ci pentru că nu ştie ce se va întâmpla cu copilul. O dată mai mult, Ernest Maftei ne dovedeşte emoţionanta lui artă de bijutier de suflete. Există şi o asistentă de spital, Suzi, pe care tânărul doctor o iubeşte, în timp ce ea „îI respectă”. Dar asistenta nu este un personaj de figuraţie, este o prezenţă a cărei apariţie tensionează momentele, gesturile ei au expresivitatea unei încărcaturi afective şi participative, jocul interpretei — Angela Stoenescu este reţinut, adâncit, bine dozat. Şi ne mai oprim privirea asupra altui bolnav, Gică, un tânăr care „trebuie să intre la cuţit”, care-şi bravează boala, are încredere în doctor, fumează pe furiş şi mănâncă merele demonstrativ — excelent interpretat de asemenea de Florin Zamfirescu.
     Există şi o profesoară de psihologie care are „nişte copii senzaţionali, supraînzestraţi, nişte genii”, o profesoară care-I întâlneşte pe tânărul nostru medic la piaţă şi-I invită la o conferinţă cu părinţii copiilor. Un personaj care face parte din aceeaşi familie cu a doctorului şi pe care Carmen Galin îl interpretează într-o manieră inedită, cu discreţie şi cu înţelegere subtilă a nuanţelor.
     Mai există şi alte personaje care intră în canavaua întâmplărilor din Mere roşii, dar ele parcă au fost mai neglijate şi de autor şi de realizator.
     S-au întâlnit în acest film trei sensibilităţi artistice pe aceeaşi lungime de undă: regizorul, operatorul de care am pomenit, cărora li se adaugă un decorator, Vitorio Holtier, care a ştiut să dizolve contribuţia lui plastică în preocuparea pentru amănuntul autentic şi pentru atmosfera reală.
     Am sentimentul că în această stagiune, alături de alte două−trei pelicule şi în pofida menţinerii unor scheme mai vechi şi binecunoscute, prea binecunoscute nouă, Mere roşii este un film care contribuie la maturizarea filmului nostru de actualitate. O face cu foarte mult tact, fără nicio emfază, cu modestie. Pentru că Tatos este un realizator care ştie că viaţa despre care vorbeşte este întotdeauna atât de bogată şi că noi de obicei reuşim să desprindem prea puţin din ea. Şi, în special, nu vedem decât arareori acele amănunte, multe şi atât de variate, care întregesc peisajul vieţii de toate zilele. Regizorul s-a priceput să le vadă şi meritul strădaniei lui este în favoarea filmului pe care-I semnează.