Magnatul a fost prezentat ca un film despre matrapazlâcurile politice de azi, dar nu expune decât matrapazlâcurile celor care l-au prezentat ca pe un eveniment, când de fapt nu e.
Magnatul nu e unul din filmele alea românești care nu reușesc să-și ducă povestea de la A la Z. E unul din filmele alea care nu reușesc să-și ducă povestea de la A la B. Ni se prezintă (cu un aer amenințător și o înclinare din cap spre Nașul) ca un thriller politic despre un magnat de presă (Dorel Vișan) care până acum a spus numai adevărul, dar în curând s-ar putea să nu-I mai spună, date fiind datoriile sale, starea sa de sănătate și anvergura forțelor aliniate împotriva sa. Imediat după ce ni se prezintă în felul ăsta, filmul intră într-un fel de comă din care nu se mai trezește, deși, dacă aș fi avut la îndemână niște aparate medicale la care să-l conectez, poate că, după o oră, aș fi înregistrat o ușoară tresărire ― în momentul în care magnatul câștigă lupta. Dar care luptă? Între timp, intriga politică fusese pusă să aștepte, pentru că magnatul fusese ocupat cu explorarea camerelor ferecate din viața lui personală (pline de secrete binecunoscute oricărui spectator de drame TV); și nici pe-astea nu le explorase cu spor (sunt perfect dispus să cad pe spate la vestea că și bogații plâng, dar să mă ajute și ei!), pentru că ― atenție! ― fusese ocupat cu plimbatul prin parcuri. Nu contest tristețea acestor plimbări și nici seriozitatea privirilor pe care filmul le aruncă în direcția morții, dar seriozitatea nu înseamnă nimic în lipsa unei forme capabile s-o conțină și s-o comunice. Regizorul
Șerban Marinescu și scenaristul Bogdan Ficeac par să se creadă mai presus de thriller-ul politic, mai presus de melodrama de familie, dar nu dau nici un semn că ar fi în stare să construiască vreo formă dramatică ― de orice fel.
