„Mastodontul” – cronică de film (2)

     Un film dur, bărbătesc şi mai ales încifrat.
     Sigur nu o să găsim dizidenţă acolo unde nu e şi nici nu putea fi în 1975, când a avut loc premiera. Dar ceva “totuşi e”, vorba poetului. Pelicula ne oferă un amestec de adevăr psihologic şi fals istoric, savant brodate pe structura etnografică reală a satului românesc, din zona vulcanilor noroioşi. Graţie prestaţiei unor mari actori şi valorilor artistice, impresia finală e de dramă autentică, apăsătoare. Dar cât e adevăr şi cât minciună? Sau e ceva mai mult decât atât ?
     Acţiunea are loc într-un lung flash-back. După 30 de ani, un tânăr inginer petrolist (Dan Nuţu) îşi reaminteşte dramele petrecute în satul Ardepământ, în toamna anului 1946. Într-o duminică, echipa de comunişti conduşi de Ilie Gogan (Toma Caragiu), trimişi cu “munca politică la ţară”, se confruntă în primul rând cu greutăţile “lămuririi” ţăranilor abia împroprietăriţi şi necolectivizaţi încă, instigaţi foarte convingător de cârciumarul Micu (Gh. Dinică). Apoi, şi cu drama familiei Ocolescu (Emil Botta şi Olga Tudorache), sfârşită tragic. Inginer geolog şi petrolist, Oscar Ocolescu a descoperit scheletul unui mamut (un mastodont) de o valoare deosebită. După o muncă îndelungată, el a  reuşit şi să cartografieze zăcămintele de petrol care gâlgâie aproape în fiecare gospodărie din sat. Aflând despre această comoară, agenţii unei societăţi anonime columbiene, conduşi de Vogoride (Liviu Ciulei), vor să pună mâna pe documentele lui Ocolescu. Echipa, formată din criminali profesionişti (Zephi Aleşec, Al. Platon ş.a.), cam prea asemănători gangsterilor, îl ucide pe Oscar. Sacrificarea acestuia şi furtul planurilor nu rămân nepedepsite: la ieşirea din sat, Vogoride şi oamenii lui dau piept cu echipa de comunişti. Singurul supravieţuitor al întâmplării este tânărul, interpretat de Dan Nuţu.
     Din motive necunoscute nouă, cineaştii Ioan Grigorescu (scenariul) şi Virgil Calotescu (regia) au ales ca acţiunea să aibă loc în septembrie 1946, cu doar două luni înaintea istoricelor şi tragicelor alegeri din noiembrie acelaşi an. Se spune chiar data exactă la care se desfăşoară acţiunea: 14 septembrie 1946, “an de secetă şi de luptă de clasă”, conform ziselor primarului comunist (Colea Răutu). Nu insist asupra modului în care a fost marcat anul 1946 din perspectiva alegerilor din noiembrie şi nici cum s-au  desfăşurat ele, dar am menţionat cele de mai sus pentru a încerca să înţelegem, vorba filmului, “ce şi cum”. În 1975 exista încă generaţia martirizată în închisorile comuniste pentru curajul de a se fi opus sovietizării ţării. Dar cineaştii nu-şi puneau problema că ar putea fi confruntaţi cu adevărul istoric pe care aceştia l-ar mărturisi. O asemenea luare de poziţie pe vremea aceea era de neconceput.
     Totuşi, cred că putem decela măcar o idee “subversivă” pe care realizatorii o inoculează cu subtilitate. E vorba chiar despre titlul filmului. La cine sau la ce se referă oare “mastodontul”? La oasele monstrului preistoric (din era terţiară) cu dinţi uriaşi care distrug în mod primitiv şi barbar, extrase de savantul bizar în strădania lui de a descoperi petrol? Sau nu cumva această uriaşă fosilă a unui distrugător din vremuri întunecate, readusă la lumina zilei, vrea să simbolizeze apariţia unui alt monstru - comunismul, adevărat blestem,  ivit din străfundurile gliei? Deşi drama ţăranilor, confruntaţi cu puterea comunistă la începuturile ei, încă destul de firavă şi neagresivă, contrar relatărilor istorice, ne este oferită într-o variantă edulcorată.
     Filmul şi-a propus să fie un fel de tragedie antică, subliniindu-se unitatea de timp (“totul s-a petrecut într-o singură zi”, ne spune povestitorul) şi de loc (satul Ardepământ), dar nerespectându-se unitatea de acţiune. De fapt, este vorba despre două acţiuni paralele şi care, în pofida unor artificii de scenariu, nu au o legătură dramaturgică reală: una - despre venirea comuniştilor în sat şi cealaltă - despre lupta pentru acapararea planurilor zăcămintelor de petrol.
     Din păcate, firul epic nu respectă pretenţiile unei drame clasice. Deşi comuniştii ajung primii la Ocolescu, îl părăsesc înainte de a afla de existenţa planurilor şi de a intra în posesia lor. Astfel, ticăloşii capitalişti sunt lăsaţi să-l asasineze pe savant. Iar Hortensia, deşi face parte din tabăra necomunistă, îşi răzbună soţul oferindu-le comuniştilor mult vânatele planuri şi lăcrimând că astfel a ratat o excursie în străinătate. Asta nu diminuează prestaţia Olgăi Tudorache, elegantă, puternică şi cu o siluetă de invidiat. Foarte frumoase cadrele cu apariţia acestei doamne în faţa conacului, cu puşca în mână şi cu câinele alături. Mai puţin servit de scenariu este Emil Botta, bine de altfel în rolul savantului “dus cu pluta” şi neinspirat, dar bine legat şi vag torturat, pus în puţul de petrol să repete drept protest: “Asasinilor!” Iar uciderea lui de către profesioniştii crimei, înainte de a fi aflat  unde sunt planurile, este o “găselniţă” utilă doar desfăşurării acţiunii în favoarea comuniştilor, băieţi buni, morali şi nonviolenţi.“Noi nu facem politică nici cu bâta, nici cu paru’!” ne lămureşte Caragiu–Gogan.
     Chiar şi prezenţa lui Vogoride (excelent Liviu Ciulei în rolul magnatului crud şi terorist) şi a grupului său infracţional este puţin verosimilă în condiţiile ocupaţiei sovietice a ţării, după 23 august 1944, ale apariţiei “Sovrom”-urilor şi masivelor arestări din martie '46. Un investitor nu s-ar fi aventurat într-o astfel de situaţie, după cum, în mod mult prea exagerat, Vogoride este pus să se scufunde în noroiul ucigaş, contrar oricărui spirit de autoconservare. Poate fi şi o metaforă pentru lăcomia fără limite, completată perfect de mesajul “subversiv”, voit sau nu, dar extrem de actual: şi comuniştii şi capitaliştii sunt sortiţi pieirii, înghiţiţi de mocirla pământului, probabil şi a istoriei. Supravieţuieşte doar tinereţea tehnologică. Pentru 1975, ar fi un prognostic destul de “vizionar”!
     Există şi unele inadvertenţe clare. Mai întâi, ideea de a-i face parteneri de dialog şi idealuri pe ţărani, aducând petrol la schimb cu grâu, într-o zonă plină de petrol, dar într-un an al unei secete dezastruoase, cum a fost 1946, este mai mult decât discutabilă, (aşa cum observă chiar negativul Micu, fără efect însă). Nota de  ridicol, voită sau nu, asupra seriozităţii muncii politice la ţară a comuniştilor este respinsă în stil partinic de Caragiu-Gogan şi atenuată substanţial de forţa imaginii, subiectul fiind încheiat fără alte justificări, dar îmbunătăţit de faptul că echipa oferă  şi prestaţii pentru reparaţia  uneltelor agricole. Şi încă o neconcordanţă istorică: în septembrie 1946 nu existau cartele pentru alimente, aşa cum citeşte din ziar Ernest Maftei, la începutul filmului. Nu prea am înţeles necesitatea apariţiei inginerului Enciu (Constantin Codrescu). Poate pentru a ilustra teza comunistă a intelectualului şovăitor, critic faţă de “noul revoluţionar”, dar care, în cele din urmă, vede "adevărul”, înţelege de partea cui e şi devine un partener al comuniştilor, plătind însă cu viaţa această adeziune.
     Oricâte reproşuri i-am aduce filmului văzut prin ochii noştri de azi (poate că erau vizibile şi pentru cronicarii de ieri, dar nu le puteau formula), Mastodontul este rodul efortului unor profesionişti, care încercau şi puteau să compenseze măcar parţial neîmplinirile.
Pentru a susţine dimensiunea dramatică s-a folosit imaginea alb-negru (Florin Paraschiv şi Marian Stanciu, sub îndrumarea unui maestru al umbrelor şi luminilor, George Cornea), cu  rafinate tonuri de gri şi clar-obscururi expresive. Deosebit de frumoasă în ansamblu, ea e hotărâtoare în salvarea multor scene pe muchie de cuţit (disputele legate de valorificarea gazului adus de comunişti, de ex.) şi redă stranietatea peisajului de la vulcanii noroioşi. Aceasta consonează cu spaimele oamenilor confruntaţi cu noile situaţii social-istorice. Muzica (Laurenţiu Profeta) punctează când dramatic, când ironic momentele importante ale acţiunii, impunându-se ca o prezenţă vie, încă de la începutul filmului. 
        Excelent montajul (Elena Paşca), care contribuie perfect la realizarea dimensiunii emoţionale şi dramatice a filmului.
      Echipa de actori specializaţi în roluri de ţărani este bine condusă şi se confundă cu uşurinţă, şi chiar cu plăcere, în masa ţăranilor adevăraţi, deveniţi actori. Deşi filmele cu mase de ţărani nu erau o noutate, ci mai degrabă o obligaţie, cineaştii reuşesc foarte frumoase şi chiar originale, curajoase secvenţe cu ţăranii revoltaţi. Înarmaţi cu ce au găsit prin gospodării şi încărcaţi în căruţe, ei vin să le cerea socoteală comuniştilor, neînţelegând de ce trebuie să renunţe la dreptul lor asupra pământului. O notă de autentic straniu descoperim atunci când, convocaţi pentru a fi informaţi despre situaţia puţurilor de petrol din fiecare gospodărie, bătrânii satului (neprofesionişti, care probabil erau supravieţuitorii instaurării comunismului la sate) dau aprobator din cap la anunţul de a nu înstrăina această bogăţie care le aparţine, deşi, cu puţin timp înainte, tinerii ţărani au fost la un pas de a face moarte de om în apărarea dreptului lor de proprietate.
     Înmormântarea şi masa de pomenire a tatălui lui Micu (Gheorghe Dinică - cârciumarul reacţionar care, deşi excesiv diablolizat, reuşeşte să-şi domine partitura) este tot o secvenţă, pitorească şi realistă, demnă de reţinut. Graţie şi figuraţiei locale, tradiţiile funerare ale satului sunt autentice (boii din cortegiul funerar sunt şi ei acoperiţi cu doliu) şi emoţionante, chiar dacă, în mod evident, înmormântările în general, şi mai ales la sat, nu se fac duminica. Iar cum acţiunea se petrece fix pe 14 septembrie, adică de “Ziua Crucii”, e şi mai puţin probabil.
     În ceea ce priveşte grupul comuniştilor, rolul tovarăşului de la centru, puternic şi cu tact, este pentru Toma Caragiu o experienţă care îl pune să-şi valorifice în alt fel registrul interpretativ, arătându-ne şi o duritate mereu ascunsă sub masca sa comică. “M-ai fi împuşcat? îl întreabă Dinică, într-un moment de respiro. “Fără milă!”, îi răspunde convingător Gogan.
     Cinematografiile postdecembriste din toate ţările foste comuniste  au rămas, în general, datoare evocării evenimentelor din perioada totalitară. Dacă avem în vedere filmele care se prezintă postdecembrist în diverse împrejurări festive drept “anticomuniste”, foarte slabe artistic şi mult mai puţin adevărate din punct de vedere istoric chiar decât acest film românesc din 1975, Mastodontul ar putea fi declarat pe drept un film politic şi, cu un comentariu adecvat, prezentat cu interes.