Din tunelul timpului poate veni spre tine, îmbogățit neașteptat, tocmai în urma unei dureroase întâmplări, un moment anume, la care cândva te opriseși doar la o primă semnificație. Astăzi, după, el reverberează tulburător într-o ars poetica plină de înțelesuri.
„Mă obsedează de la o vreme scurgerea timpului” îmi mărturisea doar cu câteva luni înainte, Gopo creatorul atâtor bucurii artistice pentru toate vârstele. „Am vrut să continui... Mirabelele, dar fetițele au „îmbătrânit”. Doar desenele rămân mereu tinere”. Așa s-a ivit ideea unui nou film, în mintea cea mai inventivă, născocitoare de fantezii, pe care a avut-o cinematograful nostru. Secvența emblematică a ultimei Maria Mirabela în Tranzistoria — imagina o dublă metamorfoză: cea a desenelor renunțând la nemurire, din dragoste, prietenie, pentru ca apoi, constrânse de fatalitatea terestră, să revină la condiția lor inițială. Condiția artei ne−efemere supraviețuind artistului.
Trei personaje desenate — lăudărosul Oaky, frumoasa Omidè și romanticul Scăpărici trec pe rând pragul cunoașterii vieții. La început Oaky cel vesel pășește din curiozitate în țara tranzistorilor și devine om. Prietenul lui, ca să-l salveze, se transformă într-un tinerel sfios și pirpiriu. Gopo și-a ales anume actorii (Jorj Voicu și Mihai Bisericanu) să semene cu desenele — ori o fi desenat tipajele, avându-i pe acei interpreți în vedere? O „poantă” spirituală, ca atâtea sute cu care ne deprinsese creatorul Omulețului cel mai amuzant din scurta istorie ― desenată ― a Terrei. Ai fi putut trece grăbit pe lângă glumă, dacă n-ar fi apărut și acel intermezzo liric de o frumusețe aparte, în care Scăpărici−Licurici, cunoaște chinurile dragostei și o imploră pe grațioasa Omidè să-i vină alături. „Îmi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare?...” Nu, versurile filmului sunt altele. Nu ating sublimul eminescian, dar candoarea lor descinde din poemul nepereche. „Copilă, trec din veac în veac/ În om de ce să mă prefac?” Și iată fluturele desenat dansând din ce în ce mai aproape de capcană, atras de focul dragostei ce-i va arde aripile. Ce greu e — spunea Gopo — să aduci lumea feeriei în cadrul cinematografic, să-i dai chip și formă. Elena Zaițeva (Omidè) era, da, acea fragilă, aeriană făptură, gata să se topească de dragul unei idile, întrupată din văluri scânteietoare, transparente, multicolore. Doar că tranzistorii, furioși, încep vânătoarea celor trei ființe ce nu intră în stass-ul lor tehnic. Fulgere−laser distrugătoare transformă iarăși în desene, efemerele întrupări... Sute, miii de desene sunt răspândite generos lumii care are, va avea întotdeauna o vitală nevoie de bucuriile artei.
