Jack London, autorul de neuitat al copilăriei și adolescenței tuturor, este în același timp, pentru istoria literaturii americane, un element de referință, un moment de răscruce. El se insinuează de asemenea și în evoluția celei de-a șaptea arte prin intermediul marilor maeștri ai perioadei de început (Griffith —
De dragul aurului), pentru a reveni apoi mereu, de-a lungul anilor, în narațiunile cinematografice.
Dar iată că în 1972, studioul „București” și „Tele München” reiau câteva din povestirile scriitorului american, din dorința evidentă de a realiza două oneste pelicule de aventuri destinate tinerilor:
Lupul mărilor și
Răzbunarea. Liniaritatea epică (flash-back-urile sunt simple adaosuri, fragmente din alte texte, ce înmulțesc „coincidențele” și așa destul de numeroase în „Lup Larsen”), stângăcia și inexpresivitatea celor mai multe secvențe, schematizarea relațiilor dintre personaje — neînlăturată de haloul de mister, pe care uneori cineaștii ni-I impun — ne uimesc. și nu pentru că obișnuitele filme ale genului ar fi altfel construite; a deplânge mediocritatea, lipsa de fantezie, tonul moralizator care marchează (vai!) aproape toate creațiile concepute pentru uzul spectatorilor încă „nematuri”, este una din preocupările constante ale criticii de pretutindeni. Mirarea noastră provine din faptul că descifrând, în complicatul generic al celor două coproducții și numele regizorului Wolfgang Staudte, ne-am reamintit că el a lucrat cu Max Reinhardt și cu Piscator, că eI este autorul mise-en-scenei filmului
Asasinii sunt printre noi.
Să uităm că Jean Mitry crede că Wolfgang Staudte, „împreună cu Helmut Kaütner, este cel mai bun regizor german de după sfârșitul războiului”, să ne închipuim că „realizatorul materialului filmat” este doar sosia renumitului cineast; în schimb, să-i numim pe cei care au participat la alcătuirea variantei românești (scenariul, adaptarea dialogurilor, regia — poate că măcar la
Lupul mărilor ar fi fost mai exact să se scrie în loc de regie, montajul): Sergiu Nicolaescu și Alecu Croitoru. Să subliniem și contribuția câtorva dintre actorii noștri (Sandu Popa, Boris Ciornei, Mircea Albulescu, lon Bog, Dana Comnea, Liliana Tomescu și neprofesionistul Dumitru Honciuc); să remarcăm prezența lui
Emmerich Schäffer, ce creionează, pregnant, unul dintre portretele de prim-plan, și dezinvoltura lui
Sergiu Nicolaescu, interpretul unui alt personaj principal, Hall-Raffy; și, mai ales, să notăm creația lui
Colea Răutu, ce întruchipează, cu forță și în culori vii, unul dintre eroii secundari.
De asemenea, să reliefăm realizarea unui dublaj nesupărător și chiar precizia găsirii corespondențelor românești, suprapunerea cu frazarea germană, iar dacă dialogul nu ar fi vrut mereu și mereu să ne explice cum și ce se întâmplă pe ecran (ne referim, în special, la
Lupul mărilor), dacă replicile ar fi fost mai puțin declamatorii, dacă post-sincronului i s-ar fi adăugat un mixaj tot atât de corect, nici n-am fi observat, probabil, că nu vedem filmele în versiunile originale. Atunci am fi avut de apreciat o performanță tehnică deloc minoră.
