REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Lovind o pasăre de pradă” – cronică de film


     Am ezitat să scriu despre ulti­mul film al lui losif Demian după sce­nariul lui Petre Sălcudeanu pentru că am sentimentul că cineastul de talent, aşa cum îl consider, se află faza de căutare, că este probabil grăbit să se afirme şi consideră că oricum și ori­când talentul îI poate apăra. În ce pri­veşte succesul de public, nu ţin deloc să fac pronosticuri. Filmul de faţă ar trebui însă discutat pentru unele precizări im­perios necesare.
     Mai întâi: o poveste (un „policier” cum încercă un prezentator să-I defi­nească spre deosebire de „film poliţist”, ca şi când neologismul ar defini un alt gen artistic!) — cu urmăriţi şi urmăritori, se înscrie într-un gen care îşi are legi riguroase. Oricum ai conduce nara­ţiunea, când ea porneşte de la premisa unor delincvenţe şi dezvăluie depis­tarea celor ce le-au săvârşit, condițiile și întinderea faptelor, culegând probe şi identificând făptaşi, obligaţia povestito­rului este să facă jocul în respectul condiţiilor de gen: adică să descurce si­tuaţiile (aici talentul îl ajută să facă acest lucru mai spectaculos, mai capti­vant, mai convingător) şi în final să dea satisfacţie spectatorului al cărui instinct moral şi legitima lui curiozitate de spectator cer ca nelegiuirile să fie pe­nalizate. Asta este happy-end-ul în ma­terie de film poliţist sau de gen, dacă preferaţi să ocolim noţiunea.
     Apoi: suspensul prea prelungit intra într-o stare de imponderabilitate şi ră­mâne într-un plan, în timp ce acţiunea (dacă este şi câtă este) se înscrie în altul. Și atunci suspenseul nu mai are obiect iar acţiunea — tensiune.
     După aceea: excesul de mister al per­sonajelor poate duce la anularea lor. Oricum, de descifrarea biografiei lor nu mai poate fi vorba, ajungându-se chiar la situaţia paradoxală că însuşi anche­tatorul pare la un moment dat că nu este anchetator, şi nici victima — vic­tima şi nici povestea — poveste. Căci daca încerci s-o repovesteşti — ce-ai putea spune? Eventual ai putea relata unele scene, unele ipostaze excelent cadrate (dar aici triumfă o viziune operatoricească a lui Demian şi desigur a operatorului lui de aici, Alexandru Da­vid) prefigurând o iniţiativă de cineast autentic care face probe în vederea unui film. De exemplu: femeie blonda între mai multe vârste primind palme la o şedinţă de masaj şi strigând ca din gura de şarpe. Sau: presupus ancheta­tor intrând într-un cabinet medical care este al unui presupus făptaş dar unde anchetatorul devine anchetat medical, adică supus unui check-up medical, ai crede mai degrabă în vederea unei operații. Sau: tânăr sportiv impecabil îmbră­cat pentru o escalada montană care iese din clădire ca să meargă la Sinaia, însoțit de o tânără doamnă, şi reintra în apartament neşifonat de fel, deși afirmă ca ar veni de pe munte. Sau: tânără asistentă medicală, blonda, conducând automobilul Mercedes alb însoţită de domn gras şi suspect, în timp ce perso­najul anchetatorului trece subit de la criminalistică la circulaţie, spre a do­bori jaloanele unui traseu de examen de conducere. (Scena probabil vrea sa fie simbolică în sensul povestirii, ea ră­mânând însă pentru cei din sală mai de­parte criptică). Sau: gros-plan cu ochi privind în sala de spectacol. Ce-o fi vă­zând?
     Am putea continua enumerarea de scene-tip, toate posibile într-o poveste pe care am putea-o urmări cu sufletul la gură. Numai că sufletul nostru ră­mâne la locul lui, iar când totul se ter­mină, ne ridicăm şi noi de la locul nos­tru trăzniți de cât de complicată poate fi uneori viața de spectator. Şi apoi dă-i şi întreabă: dar ăla cine era? dar ce vină avea el? Și pe urmă de ce vine? sau de ce n-a venit? Dar de ce demontează chiuveta dacă tot nu spune ce caută? Şi dacă a găsit ceva, ce-a făcut cu ce-a găsit? Și dacă face baie la piscină de ce-o mai şi filmează? Și dacă tot a fil­mat-o de ce mai trebuie să-şi facă pedi­chiura la lumina reflectoarelor? Şi câte şi mai câte ne-am putea întreba, dar nu ne mai întrebăm.
Pe actori şi despre actori nu mai în­trebăm nimic. Pe un platou de filmare, actorul face ce i se cere şi nu mai în­treabă nici el nimic.
     E drept că în locul unei acţiuni po­vestită captivant şi spectaculos, realiza­torul pare să fi preferat exerciţiul de a schiţa câteva portrete. Dar ăsta este un alt aspect... Aici — ca şi când n-ar fi vorba de o urmărire, de o escaladare a falselor piste, de o întrecere cu timpul care şterge urmele — se instalează un fel de climat de autodefinire, de autoin­vestigare, în vederea unui „self-portrait” (am folosit anglicismul ca sa nu mai spun încă o dată autoportret, dar iată ca tot îl spun ca să nu cad în plasa „po­licier”-ului). Aici, deci un actor, unul dintre cei mai autentici actori de film de la noi, Dorel Vişan, constatând pro­babil că nu prea are ce face ca urmări­tor, încearcă să construiască o biogra­fie, dar nu din unghiul meseriei din film, ci al unor date general-umane: este calm, dintr-o dispoziţie lăuntrică ce îi infuzează un control de sine şi-i stimulează exerciţiul raţiunii chiar şi atunci când alţii în jurul lui şi-ar pierde capul; îşi permite o privire distanţată, dar fără subestimarea celorlalţi, pentru că își cunoaşte posibilităţile; are umor, dar nu alunecă în batjocură, această trăsătură venind dintr-o civilizaţie pro­fundă. Este simpatic, fără efortul de a capta prin asta interesul şi bunăvoinţa celorlalţi, pentru că umorul lui este spontan şi deloc preocupat de efectele ce le-ar produce. Dorel Vişan ştiind de la bun început că delincvenții din po­vestea în care joacă nu pot avea nici o ieşire, s-a ocupat, cu harul lui cunoscut, să-şi construiască, la vedere, o autobio­grafie făcută din gesturi, tăceri, zâm­bete, înţelegere şi prevedere. Un exerci­ţiu actoricesc inteligent şi de sine stătă­tor. George Negoescu, din contră, n-a construit nici un personaj, nici unul din „bătrânii” lui Petre Sălcudeanu, ci fără efort, s-a adus pe sine, fără nimic sur­prinzător, fără nimic preocupant şi ata­şant. O prestare de serviciu. loana Bulcă a făcut un joc al aparenţelor ca să ascundă o identitate dar şi să ne re­leveze resursele ei de actriţă cu expe­rienţă. Dar toate acestea rămân exerciţii perfect posibile într-un film în care pre­ocuparea pentru psihologia personaje­lor ar fi primordială şi ar dispune în consecinţă de mai mult timp decât îl poate avea într-un „film poliţist”.
     Film poliţist? Nu, căci intenția ar fi probabil ca toate legile genului să fie transgresate, pulverizate. Nu film poli­țist ci antipoliţist, nu în limitele genului, ci împotriva lor. Bine, dar operaţiunea de pulverizare nu duce la un alt gen ci doar la haotizarea unui univers deja constituit. Dacă nu vrei să te manifes­tezi într-un anume gen, de ce nu optezi pentru altul? Sau dacă vrei să creezi un gen nou, atunci trebuie ca noul gen pe care încerci să-l constitui să poată fi definit iar povestea narată în noua mo­dalitate să poată fi urmărită, înțeleasă.
     Dacă totuşi întrebările noastre ar pu­tea avea un ecou de exigență este pen­tru că, cel puţin pentru subsemnatul, losif Demian este un om de talent au­tentic, este un cineast a cărui mână o simţi şi a cărui scriitură o identifici pe dată. Demian este o personalitate, un cineast care caută şi îşi respectă iscăli­tura. Dovadă: O lacrimă de fată. Drama de astă dată trebuie căutată nu în film, ci în afara lui. Apoi în indecizia, în complicarea până la blocare a unei țe­sături conflictuale ce devine nod gor­dian. Sau mi se pare mie şi nici măcar nod nu mai devine ci poate doar un pretext de gluma: „Cine ştie câştigă”. Dar cel ce pune pariul rămâne tot el cu tabachera scoasă la tombolă, ca în prea bunul nostru Caragiale.
(Cinema nr. 11, noimebrie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, iosif demian, lovind o pasare de prada film, mircea alexandrescu, petre salcudeanu

Opinii: