A fost sau n-a fost? este unul dintre puţinele filme care „vorbesc” despre revoluţie fără nici un cadru care s-o evoce direct. Spre deosebire de filmul lui
Radu Muntean,
Hîrtia va fi albastră (2006), unde povestea aluneca cel puţin pe lângă evenimente, într-o confuzie care releva absurdul şi comicul deopotrivă, filmul lui Porumboiu se plasează la 16 ani de la revoluţie departe de epicentrul deflagraţiei, într-un oraş de provincie, Vaslui, spre exemplu, un fel de „loc unde nu s-a întâmplat nimic”, într-o emisiune televizată unde dubitativul filozofic hamletian, to be or not to be, se transformă într-un chestionar abisal, „a fost sau n-a fost” (revoluţie în oraşul nostru?). Camera se fixează asupra unui cotidian cenuşiu, într-o dimineaţă plumburie, care parcă îţi lasă un gust de fier în gură, în care luminile se sting una câte una, un oraş fantomatic, de o urâţenie tristă, umilă, râioasă, cu cartiere ghetoizate, parcă ieşit de la reanimare. Oamenii nu sunt altfel decât arătările bolnave ale unui salon al canceroşilor, oameni de prisos însă fără nimic din blândeţea şi visătoria personajelor cehoviene, ci cu o agresivitate larvară care răzbate prin toţi porii. Actorii intră în scenă rând pe rând, firul existenţei lor se amestecă în acelaşi borhot puturos: fostul inginer textilist, Virgil Jderescu (
Teodor Corban) are un post de televiziune local, o amantă plictisită, arţag şi soţie, Doamna Jderescu (
Luminiţa Gheorghiu), care-l asistă cu o răbdare canină; Emanoil Piscoci (Mircea Andreescu) este un pensionar care nu încetează să joace rolul unui moş Crăciun, ex-moş Gerilă jumulit; Tiberiu Mănescu (Ion Sapdaru) este alcoolic profesionist şi profesor de istorie, cu o soţie, Doamna Mănescu (Mirela Cioabă), a cărei acreală este dublată şi de o fermitate de baston conjugal. Securistul incriminat apare şi el în emisiune, o voce catifelat ameninţătoare cu scenariul său de cumsecădenie. Totul se petrece într-o atmosferă de sictir total, la iniţiativa neinspirată a lui Virgil Jderescu, o improvizaţie care ţine locul exerciţiului civic unde Adevărul şi Justiţia ar urma să se întâlnească la masa istoriei sub umbrela filozofiei. Odată declanşat, mecanismul deriziunii funcţionează perfect, debutând cu panseurile aiuritoare ale moderatorului emisiunii despre mitul Peşterii la Platon şi filozofia lui Heraclit rezumată în apoftegma "Nimeni nu se scaldă de două ori în apa aceluiaşi râu", brumă filozofică extrasă dintr-un dicţionar de mitologie cu care Virgil îşi doxează când şi când emisiunile. Emisiunea ocupă jumătate din filmul lui Porumboiu, cealaltă jumătate este dată de traseele celor trei personaje implicate, Mănescu lichidându-şi datoriile făcute la cârciumă, oferind o imagine grandioasă asupra învăţământului cu un extemporal despre ceea ce elevii săi propun, Revoluţia franceză, şi introducând precaut în valiză clondirul cu mastică prima pentru dozarea emoţiilor, cerând iertare şi bani de la chinezul Chen (George Guoqignyun) vânzător de petarde şi pastişe de Moş Crăciuni, chinez bălăcărit cu o zi înainte într-un chef monstru. De la
De ce trag clopotele, Mitică? (1981) al lui
Lucian Pintilie puţine filme mai au un filon caragialesc atât de accentuat, atât de pur. În faţa camerei, Mănescu inventează un episod revoluţionar inexistent, care ne trimite la o esenţială provincie caragialiană, Ploieştul republicanei Miţa Baston, unde s-a turnat straşnica revoluţie cu aportul „boborului” burzuluit. În provincia Caragiale, fie că se cheamă Ploieşti, Vaslui sau altcumva, evenimentele îşi pierd adâncimea, consistenţa şi orice relevanţă, împrumutând rezistenţa mucavalei. Mănescu care se pune în fruntea unui grup de alţi trei revoluţionari, doi morţi de bătrâneţe, altul plecat în Canada, este „demascat” de o serie de cetăţeni vigilenţi care intervin telefonic în emisiune. Iremediabil grotesc, prins cu mâţa-n sac, Mănescu toacă mărunt hârtii, articulând când şi când un răspuns monosilabic la provocările cetăţenilor. Piscoci care-şi ia figuri de tribun, îngheţat într-un rictus tratabil cu analgezice compune o frumoasă barcă de hârtie, intervenţiile ilicite în cadru împing scena către gag şi pantomimă. Rezistenţa încăpăţânată a planului general are şi un conţinut polemic la Porumboiu. Virgil îl admonestează pe tânărul cameraman că filmează „modern” cu camera în mână, aşa cum filmează adesea tânăra generaţie de cineaşti în dezaprobarea grandilocventă a maeştrilor nicolaescieni. Scandalul devine măsura tuturor lucrurilor, asezonat de limba de linoleum şi zâmbetul de celofan ale prezentatorului care disecă existenţialist pe marginea temei, „a fost sau n-a fost”, pornind de la premiza de o mare isteţime că dacă lumea a ieşit în stradă înainte de fuga lui Ceauşescu, „a fost”, iar dacă lumea a ieşit abia după fuga lui Ceauşescu, „n-a fost”. Din păcate, scenariul eroic cusut cu aţă albă, propus cu o laxă mitomanie de Mănescu, se dizolvă sub atacurile ireverenţioase ale martorilor oculari care iau la bani mărunţi notorietatea etilică a profesorului, dar şi proasta gestiune a gogoşilor mănesciene. În Caragialia însă, lucrurile nu au farmec dacă nu conduc la scandal, la bastonadă, la trivialul sulfuros, la ameninţarea boboşată, la tâmpenia şi potlogăria de carnaval. Intrat în impas, moderatorul emisiunii îl lasă pe Piscoci să întindă cât se poate de mult pelteaua epopeii domestice a lui cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, comuniste, se înţelege. Avem cu Piscoci o onestă poveste noncombat, de o dezarmantă futilitate, pe fondul căreia flutură un vis căruia suta de lei oferită de Ceauşescu îi reprezenta garanţia împlinirii fericite. De asemenea, în fundalul studioului în care se află prezidiul la care stau cei trei cavaleri ai apocalipsei de carton se află imaginea mărită a pieţei centrale a oraşului, oferind puncte de reper pentru plasarea în timp şi spaţiu a acţiunii eroice, dar invizibile a lui Mănescu - Miles Gloriosus, asaltat de securişti şi refugiat în ghereta paznicului de primărie plecat să-şi cumpere brad de Crăciun. Corneliu Porumboiu posedă o admirabilă artă a contrapunctului, unul este dat de intervenţia unei femei care şi-a pierdut fiul la revoluţie la Otopeni şi care le aminteşte invitaţilor şi realizatorului emisiunii că afară ninge foarte frumos „ca pe vremuri”, ou sont les neiges d'antan, şi că bucuria momentului nu trebuie ratată pentru că a doua zi va fi din nou noroi. Ninsoarea pacifică mormântal totul, luminile se sting şi, ca nişte actori copleşiţi de drama considerabilă, cei trei ies din scenă fără cuvinte. Nostalgia unor vremuri trecute este cu atât mai îngrozitoare cu cât ea ascunde o resemnare tragică, momentul de frumuseţe se va scurge în noroiul cotidian în care trăiesc îngropaţi toţi locuitorii urbei cu destinele lor manufacturate cu mici diferenţe după aceeaşi reţetă meschină a eşecului sau a succesului carnasier. Filonul caragialian are la capătul lui un nerv tragic, o tragedie corozivă pentru că stâlceşte prin grotesc şi farsă. În doi timpi şi trei mişcări, regizorul întorce foaia, îngheaţă râsul şi scârba deopotrivă şi relevă o solemnitate de o tristeţe dizolvantă. O altă voce din off, probabil cea a tânărului cameraman pe care Virgil îl busculează că filmează cu camera în mână, stabileşte timpii în care unul dintre felinarele oraşului urmează să se aprindă, lămurind parabola electrică a lui Piscoci privind propagarea Revoluţiei dinspre centru spre periferie. Seara se lasă tulbure în mahala peste cartierul pustiu ca după un atac atomic. Numărătoarea inversă marchează închiderea unei alte emisiuni care cuprinde ca şi ninsoarea într-o îmbrăţişare tristă întregul oraş cenuşiu. Cuvintele tânărului pe fondul ninsorii care brizează faţa cenuşie a unui bloc au semnificaţia unui epitaf pe o piatră tombală care însă nu face apel la memorie, ci o şterge cu blândeţea unei eutanasii: „Linişte şi frumos. Eu atât îmi mai aduc aminte de la revoluţie. Era linişte şi frumos.”
