Eram tentaţi să intitulăm această cronică „Patru paşi încotro?” — ceea ce ar fi fost justificat de dorinţa noastră de a explica evoluţia autorului de-a lungul celor patru filme ale sale — sau „Patru paşi înainte”, ceea ce ar fi fost, cu referire la această evoluţie, exact. Am renunţat, în titlu, la adverbele propuse pentru a ne rezerva un mai amplu drept la critică, ceea ce nu înseamnă că nu suntem hotărâţi să dăm cezarului ce-i al cezarului şi lui Francisc Munteanu recunoaşterea meritelor sale.
Pentru că, indiferent de rezervele critice pe care ţi le pot impune filmele lui Francisc Munteanu, trebuie să subliniem (ceea ce ne face o reală plăcere) că, de la un film la altul, acest regizor picat pe platouri direct din literatură, a făcut progrese sensibile mai ales într-o direcţie pe care la noi, s-au înscris evoluţii inegale: profesionalismul.
La patru paşi de infinit este filmul unui regizor care-şi cunoaşte meseria, şi chiar dacă nu-I putem ovaţiona în totalitatea lui, el merită de numeroase ori aplauze.
Povestea se desfăşoară sobru (preferăm sobru în loc de simplu) şi tocmai lipsa de încărcătură cu senzaţional şi suspensuri a dramaturgiei o face convingătoare: un comunist întreprinde un act de sabotaj împotriva maşinii de război hitleriste şi, rănit de urmăritori, se refugiază în casa unui medic. Doctorului i se pot bănui sentimente antifasciste, pe care, de altfel, şi le ascunde foarte grijuliu, soţia e o „stăpână a casei” în sensul cel mai mic-burghez şi, în fine, mai întâlnim fiica, apariţie gingaşă şi inteligentă, copil care presimte femeia şi adolescentă care ar putea ajunge la câteva întrebări mature despre viaţa din jurul ei.
Francisc Munteanu putea alege linia aventură a unei asemenea situaţii. Din fericire, cu excepţia unei percheziţii la care — fireşte eroul nostru nu este găsit, şi a finalului în care doamna doctor îl denunţă (din motive cam incerte), filmul nu tinde către efecte tari. Comunistul, Mihai, este ascuns în podul casei de fata doctorului, Ana, şi principala parte a filmului, cea pentru care autorul l-a scris şi regizat, se desfăşoară aici.
Foarte sincer vorbind, mă interesează foarte puţin că situaţia aminteşte un film de Jiri Weiss; nu deranjează prea mult inconsistenţa caracterologică a doamnei doctor (tratată sumar în limitele „otravă”); nu era de cerut, neapărat, o mai nuanţată justificare a atitudinii doctorului; în general, tot ce nu se întâmplă între Mihai şi Ana nu are alt rost decât să ne fixeze în momentul istoric şi să creeze atmosfera în care va evolua relaţia lor. Dezbaterea momentului istoric, sensul luptei căreia i s-a dăruit până la sacrificiu Mihai, şi la care va participa, sau cel puţin, pe care o va înţelege Ana, rămân în sarcina acestei evoluţii. Ce se întâmplă, sau cel puţin ce se discută între cei doi trebuie să fie revelator, la o înaltă tensiune a ideilor. Din nerespectarea acestei cerinţe (pe care n-am inventat-o noi, pe care o impune construcţia filmului) rezultă principala scădere a ultimei producţii a lui Francisc Munteanu. Între Mihai şi Ana se încheagă o idilă căreia-i datorăm aproape toate frumuseţile filmului, şi anume pe cele mai durabile.
Mihai, bărbatul aspru, luptătorul care îşi găseşte clipa lui de fericire tânără, şi Ana, codană care-şi descoperă feminitatea — în vreme ce jur-împrejurul cuibului lor există bombardamente şi ură, meschinărie şi poliţie — fac un cuplu remarcabil, îşi trăiesc iubirea cu sinceritate şi emoţie, calităţi pe care le-am dori contagioase pe toate platourile de la Buftea.
E, totuşi, o iubire fără rezonanţe profunde. Caracterul cam sumar al tuturor personajelor din
La patru paşi de infinit nu le e nici lor străin. Luptătorul nu ne este relevat în esenţa lui, şi fata înţelege despre luptă, despre devotament şi dăruire, despre viitorul căruia i se sacrifică iubitul, numai lucruri foarte aproximative. Celor doi le lipsesc dimensiunile întregi ale eroilor pentru care erau desenaţi. Aşteptam un Mihai — poet al ideilor, o Ana în a cărei puritate adolescentină ideile acestea să aibă ecouri adânci, dar Francisc Munteanu rămâne la suprafaţa unor atitudini şi dezbateri cam nebuloase. (Şi nu numai dintr-un plus de discreţie! Salutăm discreţia revelatoare, sugestia subtilă).
Fapt este că găsim multă poezie în fiecare cadru, dar toate la un loc nu compun poemul sperat. Cei doi se iubesc frumos, dar toate celelalte sentimente angajate în film, sensul luptei şi al cauzei lui Mihai, întrebările şi răspunsurile la care a ajuns Ana, motivele doctorului, sunt revelate cu o zgârcenie vecină cu sărăcia. Pentru a spune ceea ce credem a fi adevărul, la cel de-al patrulea pas regizorul Francisc Munteanu a fost servit foarte puţin peste mediocru de scenarist. Cum să explic, totul merge bine în dramaturgie, dar parcă mai trebuia ceva. lar câteodată, altceva. Pentru a folosi un exemplu: în timpul unui bombardament, Mihai îi impune Anei să numere până la 11 pentru a-şi stăpâni spaima. În final, în faţa trupului iubitului asasinat (şi, în concepţia autorului, cu evidente intenţii simbolice), Ana repetă, ca un jurământ tragic dar definitiv, aceeaşi numărătoare. Să ni se ceară să înţelegem că, de pildă, fata va rămâne credincioasă convingerilor lui Mihai pe baza unei situaţii şi a unui text care aminteşte probarea megafoanelor: unu, doi, trei... până la unsprezece, este nepotrivit, oricât de mari ar fi ochii
Irinei Gărdescu.
… Şi totuşi filmul ne place. Depăşind lacunele propriului său scenariu, Francisc Munteanu a folosit mijloacele cinematografice cu inspiraţie, filmul respiră adevăr.
Dintre elementele care compun reuşita, vom începe cu interpretarea. Francisc Munteanu şi-a reconfirmat agerimea cu care-şi rezolvă distribuţiile: Cella Dima şi Mircea Şeptilici sunt în rol, cu autoritate. Poate cel mai asiduu descoperitor de talente, Francisc reuşeşte, de rândul acesta, două revelaţii:
Silviu Stănculescu, ale cărui apariţii de până acum pe ecrane ne lăsaseră doar amintiri vagi, se impune în
La patru paşi... ca un excelent actor de film. Irina Gărdescu, pe care regizorul a ridicat-o peste dificultăţile debutului, este mai mult decât o tânără speranţă. Dacă n-ar fi să-i remarcăm decât naturaleţea, sinceritatea cuceritoare a interpretării din acest prim rol, şi încă-i putem prevedea o carieră interesantă.
Unde se mai afirmă din plin paşii înainte făcuţi de Francisc Munteanu, sunt compartimentele imagine şi montaj. Vasile Oglindă, şi el un debutant (până acum n-a făcut decât asistenţă de operatorie), a compus împreună cu regizorul, o imagine dinamică, cu foarte interesante efecte de lumini şi umbre integrate organic dramaturgiei, realizând atmosfera adecvată şi accentuând cu simţul măsurii caracterul dramatic al povestirii. Cât priveşte montajul, formula modernă pe care a adoptat-o Francisc Munteanu, a imprimat filmului un ritm trepidant. Se pot cita secvenţe care au câştigat mai multă viaţă decât le rezervase povestirea, din montajul nervos şi calificat.
Despre muzica filmului, semnată de
George Grigoriu, se cuvine de asemenea o menţiune pozitivă. Sunt însă de reproşat regizorului sublinierile prea insistente obţinute la mixaj; o anumită suprasolicitare a partiturii muzicale.
În încheiere, ne rămâne să repetăm că, regretând o anumită inconsistenţă a scenariului, avem totuşi de vizionat un film românesc cu evidente calităţi. Cu certitudinea că regizorul va fi mai exigent faţă de scenarist, îi dorim lui Francisc Munteanu încă patru paşi înainte.