Între debutul Irinei Petrescu în filmul
Valurile Dunării, când a fost aleasă de pe băncile facultăţii de filologie şi a trecut pe platoul de filmare, şi filmele ei actuale, distanţa este foarte mare. Foarte mulţi ar putea să spună că această distanţă se datoreşte unor factori externi, ca de pildă: a avut noroc, are un fizic fotogenic, e graţioasă, etc. Eu ştiu însă că această distanţă, care înseamnă progresul efectiv de la un debutant la o actriţă de film de primă calitate, nu se poate atribui norocului.
Fiecare om este în cea mai mare măsură stăpânul soartei lui. Şi stiu că Irina Petrescu a crezut şi ea cu seriozitate acest lucru şi a devenit prin seriozitate, prin voinţă de muncă, ceea ce este acum.
Şi Irina Petrescu, acum, este foarte mult. Dacă vrem să descoperim cauzele, eu cred că ele se pot găsi în armonia dintre ceea ce poate şi ceea ce face. În inteligenţa de a-şi grădinări propria ei meserie cu grijă, cu discernământ şi tact. M-aş opri mai mult asupra acestui ultim cuvânt care desemnează o calitate mai rar întâlnită la actriţe. Irina Petrescu nu are acea formă de tact care duce la ipocrizie socială, ci dimpotrivă, o formă de tact care creează o măsură armonică de foarte mare graţie în viaţa ei şi în meseria ei.
Nu pentru că această meserie ar fi frumoasă în sine, ci pentru că Irina Petrescu gândeşte frumos şi etic despre datoriile pe care şi le-a asumat când a păşit spre succes. Datorii faţă de cei care au încredere în ea, îi apreciază talentul şi — de ce să nu spunem — farmecul (şi acesta este un element de care fiecare este singur răspunzător), datorii faţă de perfecţionarea permanentă a meşteşugului şi datoria majoră a actorului faţă de public.
Sunt convins că drumul pe care şi l-a ales nu este acela al unei «stele» ce apune repede, ci al unei actriţe, care iubindu-şi meseria, va dovedi din ce în ce mai mult calităţile potenţialului ei actoricesc.
Reuşita unei cariere actoriceşti este formată din foarte multe componente. Sigur că la bază stă talentul, dar se adaugă înţelegerea, cunoaşterea meseriei, graţia, inteligenţa, cultura şi încă multe altele cum ar fi stăpânirea mijloacelor de expresie şi, mai cu seamă, calitatea de a şti să alegi dintre cele care ţi se potrivesc. Mi-aduc aminte de un mare actor român care avea renumele de a nu fi fost foarte cultivat, dar care, plin de bun simţ, a spus două lucruri esenţiale pentru arta interpretativă. Unul dintre ele era o recomandare dată unui coleg, când acesta l-a întrebat dacă să realizeze un rol într-un anumit fel. Niculescu−Buzău, pentru că despre el este vorba, i-a răspuns: «Dacă te prinde». În aceste simple cuvinte este cuprins un întreg manual de estetică actoricească. Ca să-l completez, am să amintesc şi de definiţia pe care Niculescu−Buzău a dat-o teatrului şi care este una dintre cele mai complete pe care le cunosc. «Teatrul», spunea el, «este esenţă şi naturaleţe». Şi atunci când teatrul sau filmul devine artă, sigur putem să-I definim cu aceste două cuvinte.
Şi atunci când o interpretare este bună, înseamnă că împlinirea a tot ce pot cuprinde aceste două cuvinte a fost realizată. Şi de multe ori Irina Petrescu a adus în rolurile ei esenţă şi naturaleţe.
