În cinematograful românesc tânăr,
Sinişa Dragin e o figură aparte. Nu minimalist, nu băiat de gaşcă, el are în comun cu ceilalţi regizori faptul că iese pe piaţă cu un film odată la 6 ani. Atâţia sunt de la
Faraonul, iar de la
În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, debutul care i-a adus recunoaşterea internaţională, au trecut chiar 10. Şi asta pentru că îşi propune subiecte complicate, bizare, costisitoare, rezervate mai degrabă festivalurilor şi cinematografelor de artă decât publicului larg. Crede în ele, consideră că îl reprezintă şi adoptă principiul „ori aşa, ori deloc”.
Dacă bobul nu moare nu face excepţie.
De data aceasta, pariul e în primul rând dramaturgic: un road movie cu două poveşti în oglindă ai căror eroi nu se întâlnesc, dar au de a face cu aceeaşi oameni pe care îi cunosc în peregrinările lor. Mai precis, doi taţi, unul sârb celălalt român pleacă în ţara vecină pe urmele fiului respectiv fiicei, ambii dispăruți. Drumurile lor se încrucişează la consulatul sârb din România, unde fiecare îşi spune păsul funcționarului de la ghişeu, dar abia se remarcă unul pe celălalt. Dacă ar fi fost numai atât, filmul
Dacă bobul nu moare ar fi rămas o dublă dramă (fiul sârbului e mort, fiica românului e vândută într-un bordel) pe fundalul faunei umane a perioadei de tranziţie din cele două ţări. Dar prin amestecul de realism crud cu momente groteşti şi cu umorul negru desprins parcă din filmele iugoslave ale anilor '60–'70 trece un puternic fior mistic datorat în principal celui de al treilea fir al povestirii – legenda bisericii care este trasă pe apă după ce trăsnetul i-a doborât crucea în flăcări. Până la urmă, din păcate, amestecul nebunesc de genuri tinde să fie scăpat de sub control, iar jegul secvenţei în care tatăl e obligat să-şi violeze fiica nu mai poate fi spălat de puritatea întâlnirii unor ipotetici miri dincolo de moarte.
Partiturile actoriceşti sunt ofertante. Nu numai ale celor doi taţi interpretaţi de Mustafa Nadarevic şi Dan Condurache, ci şi ale unor personaje de plan doi: un neamţ sfătos (Franz Buchrieser), un alt tată tot român (
Horaţiu Mălăele) a cărui fiică a plecat de bună voie „la produs” în Serbia, un şofer descurcăreţ (Alexandru Bindea). O distribuţie internaţională aleasă de regizor în funcţie de adecvarea la rolul respectiv, dar şi în funcţie de afinităţile sale artistice. Mă gândesc la revenirea lui
Dan Condurache, protagonist şi în
În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură.
În ciuda oricăror rezerve, Dragin rămâne un cineast nu numai foarte special, dar şi foarte sincer în discursul lui alambicat, iar filmele lui merită a fi văzute şi chiar revăzute pentru a fi decriptate.
