După atâtea aproximative ecranizări sadoveniene care s-au întrecut în a păstra intact numai inventarul, într-un, sens pe cât de riguros pe atât de simplificator (personaje vânjoase, vorbire pronunțat arhaică, peisaj colțuros, mare figurație etnografică), iată în sfârșit una izbutită, poate, tocmai pentru că nu și-a făcut din fidelitatea formală un scop în sine, ci a țintit mai adânc, spre surprinderea universului sufletesc specific scriitorului. Ochi de urs al lui Stere Gulea este, în pofida spațiului vast și deschis în care se desfășoară, un film de cameră, o partitură silvestră, naturistă, interpretată însă la instrumente moderne și complicate. Puțin vorbit, cu un ritm tărăgănat și cu elipse capricioase ce seamănă uneori cu ale naturii înseși, cu o imagine de mare discreție și, totodată, de intens rafinament coloristic, povestea pădurarului însingurat pe care „ochiul de urs” îl atrage în vârtejul dezastrelor este în aparență un solilocviu existențial.
Dar — ceea ce îmi pare a fi cea mai bună idee a filmului — acest solilocviu este transformat pe nedeclarate într-un dialog cu natura. Veritabil personaj, natura devine partener implicat în tot ce se întâmplă. Ea este izvorul nenorocirii, dar și al redresării. Ciclurile ei — când apăsătoare, insuportabil de lente, când frenetice, resuscitante — sunt chei, în sens muzical, de mișcări sufletești. În confruntare cu ele, atitudinile omului se explică altfel. Supunerea nu mai e resemnare, ci demnitate; ezitarea înseamnă luciditate, iar scepticismul, înțelepciune („Legea noastră-i să ne prigonim unii pe alții, pentru ca să prindem putere și să avem tihnă după aceea”).
Calmul fals pe care Stere Gulea l-a imprimat expunerii sale este, și din punct de vedere al autorului, o sfidare aruncată nenorocirii. Durerea nu e lăsată să iasă la iveală de sub spuza ursuză a necazurilor de tot felul. O autarhie a suferinței și a speranțelor funcționează din plin. Adversitatea naturii este în același timp premisa izbăvirii. Căci, dacă biruința nu vine pentru insul social, el învinge oricum ca element al naturii, așa cum iarba arsă de zăpezi învinge țărâna în fiecare primăvară.
Cred că această înțelepciune a „trecerii” — una din temele esențiale ale literaturii „durerilor înăbușite” — și-a găsit în filmul lui Gulea expresia fericită.
