Insula comorilor fructifică mai bine avantajele literaturii: aventuri palpitante, desfășurate în locuri puțin obișnuite, eroi deveniți cu adevărat eroi în împrejurări excepționale: adolescenții, plecați într-un voiaj de agrement pe mare și capturați de pirați, reușesc să evadeze, corabia lor naufragiază pe o misterioasă insulă, în care urme și mai misterioase dovedesc existența unui om sălbăticit, care... etc., etc. Aici regizorii intervin cu mai multă siguranță, ei «pun în imagine» situațiile cu acurateță și nerv, reușind momente de cinema dinamic, fără să mai facă rabat vârstei — presupus infantile — a spectatorilor. Regăsim din când în când nu numai suflul bunelor ecranizări după Jules Verne, dar și spiritul unei literaturi generoase, morala ei simplă, dar nu simplistă, cu atente observații de psihoiogie logică a caracterelor, în ciuda fabulosului epic. Convingătoare sunt relațiile dintre copii de condiții sociale diferite, cum ar fi prietenia dintre Doniphan, nepotul lordului, și Dick Sand, ajutor de marinar, sau complexul pe care-l suferă, față de camarazii lui, Gordon cel fără familie, căruia, în generozitatea specifică a vârstei, colegii îi oferă drept compensație conducerea grupului. Toate sensibil tălmăcite de către tinerii interpreți (copii români, germani și francezi), sub o supraveghere artistică mai atentă decât în
Pirații... Operatorul
Alexandru David explorează mai puțin «exotismul» insulei și se axează mai mult pe prim-planuri și detalii, mult mai spectaculoase prin semnificații chiar și într-un film de aventuri.
