Poate nu este lipsit de sensuri faptul că unul din primele filme românești a fost, în 1912, Independența României, subintitulat Războiul româno-ruso-turc, 1877-1878. Se împlineau 35 de ani de la evenimente și regizorul Grigore Brezeanu, fiu al marelui actor și actor însuși, împreună cu producătorul Leon Popescu a cerut sprijinul Ministerului de Război de unde s-a obținut o imensă figurație pentru scenele de luptă, care dealtfel constituiau cea mai mare parte a acțiunii. În unele din cronicile vremii, filmul este chiar prezentat ca o „colaborare între Teatrul Național și Armata Română”. Printre interpreți se numără actori celebri ca Aristide Demetriade, Constantin Nottara, Ion Brezeanu, Vasile Toneanu, Aurel Athanasescu, iar personajele sunt fie reale, ca domnitorul Carol, Mihail Kogălniceanu, țarul Rusiei, generalul Totleben, Osman-pașa, fie legendare, ca Peneș Curcanul și „cei nouă” ai săi. Poemul lui Vasile Alecsandri este folosit ca pretext epic; mai mult Peneș este îndrăgostit de o nu mai puțin cunoscută Rodică, de care se desparte la plecarea spre front într-un cadru de idilă patriarhală și care îl sprijină la întoarcere, când el „târăște piciorul” prin fața trupelor rusești ce-i fac onoruri militare. Scenele de luptă imaginează Calafatul, Plevna, Poradimul, Grivița, Valea Plângerii, Opanezul iar o altă figurație, feminină, provenind de la Teatrul Național, întruchipează spitalele din țară și „doamnele de la Crucea Roșie”.
Un film deci, de istorie relativ recentă, dintre personajele căruia unele dăinuiau în sală ca martori ai evenimentelor. Întreprinderea lui Grigore Brezeanu avea un gir quasi-oficial și conta, în consecință, mai mult ca o reconstituire decât ca o interpretare artistică a luptelor. Pelicula — folosită ca o curiozitate — nu-și permitea îndepărtări de la litera manualului oficial. Fiecare seevență era precedată de un insert care-i anunța conținutul și sensul. „Un sat în sărbătoare”, „Mobilizarea”, „Țintuirea noilor drapele”, „Trecerea Dunării”, „Ostilitățile”, „Osman-Pașa la Plevna”, „Cartierul general de la Poradim”, „Valea plângerii”, „Căderea Plevnei”, „Capitularea lui Osman” sunt titluri (am numărat, în total, aproape șaptezeci) pe care o figurație zeloasă și mulți actori celebri (unii din ei interpretând alternativ, la adăpostul machiajului, 2-3 roluri, fie ele chiar episodice) se străduiau să le însuflețească.
Maniera aceasta strict ilustrativă conducea artisticește, bineînțeles, la un punct mort, pentru că, dincolo de umplerea cadrului cu acțiunea știută, inițiativa interpreților era redusă la zero. De aici abundenta gesticulație a mâinilor căutându-și un rost, pozițiile teatrale exagerate, năzuind în absența vorbelor să exprime ceva, și acea agitație zvâcnită a mișcărilor de ansamblu, în filmarea cărora realizatorii au fost obsedați mai degrabă să nu lase să se confunde uniformele combatanților decât să se dea dinamism și spontaneitate acțiunii. Dar, chiar dacă inexperiența și stângăcia întreceau bunăvoința și ambiția, filmul acesta din 1912 rămâne un documentar indirect asupra faptelor din 1877, transmise din perspectiva unor oameni care, mulți dintre ei, le-au trăit ori le-au fost contemporani. Este un moment de cinema genuin, realizat cu entuziasmul total, dar și cu mijloacele precare ale epocii. Un moment de primă — și cât de sinceră! — concentrare asupra unui subiect de anvergură națională.
Strâns legată de istoricul filmului este și primirea care i-a fost făcută în sălile de reprezentație, unde, după amintirile martorilor, un public entuziast însoțea cu aplauze asalturile, acoperind uneori cu ovații sunetele de trompetă și strigătele de „ura” ale ostașilor plasați în spatele ecranului pentru a produce „sonorul”.
Filmul a fost prezentat, prin distribuitori străini, și în Transilvania, Banat, Rusia, Franța la Budapesta și Viena. Fără a constitui mai mult decât un jalon istoric, el era oricum mai mult decât un act de popularizare. Dealtfel, cu un an înainte, o încercare nereușită, pe același subiect, fusese oprită să ruleze. De unde se poate deduce cum, într-un moment în care legile cinematografului abia se conturau iar filmele puteau fi numărate pe degete, amintirea eroilor era înconjurată de bun simț și păzită cu pietate.
