Mahalale, valsuri, ceremonii, iarmaroace, dezveIirea unei statui, un banchet ofițeresc, un orb rătăcind prin noroaie, un saltimbanc hoinărind într-o hodoroagă cu un cal alb, cam aceasta este substanța filmului pe care Alexa Visarion l-a închegat dintr-o ciudată îngemănare a prozelor lui Sahia și Brăescu; simbioză a realismului patetic cu satira pitorească, dar mai degrabă căutare a două teme care să asigure arcul voltaic al ideilor dorite. Pentru că Înghițitorul de săbii este un film antirăzboinic (sau antimilitarist), dar este îndreptat, într-un alt registru al său, împotriva vulgarității (sau vulgarizării). Colonelul ce-i împușcă scamatorului porumbelul scos din neant este unul și același cu declamatorul, la ocazii, de fraze avântate, frumoase ; după cum cel care-l obligă pe saltimbanc să înghită în locul săbiei fine de oțel o baionetă grosieră nu este orbul (eroul autentic, eroul−victimă), ci jandarmul (un produs brutal al învățăturii colonelului). Foarte subtil este insinuată ideea apropierii între artă și eroism. Cei ce disprețuiesc și până la urmă urăsc pe erou, ascunzându-se după perdeaua de cuvinte alese, disprețuiesc și urăsc în același timp și arta; la mijloc este, în primul caz, complexul neajungerii la înălțimea jertfei, în al doilea neputința de a pricepe sensul artei. Suficiența — pare a spune cineastul — nu-i producătoare de amplitudini plenare; eroismul — ca și arta — este o stare de inspirație distilabilă doar din prea−plinul trăirii autentice; cine nu trăiește dezlănțuit, în uitare de sine, eșuează iremediabil în zădărnicia banalității, pe care zadarnic va încerca s-o ascundă sub stereotipia vorbelor de paradă.
Evident, Alexa Visarion simte o atracție spre pitorescul sofisticat, spre compoziția insolită, și tot ce-am spus aici el obține prin mijloace filtrate cerebral. Văzut pe nepregătite, filmul său poate părea rece, exterior, cultul hieratic al imaginii având adesea ca rezultat sacrificarea cursivității. Momentele lungi de statism, de acumulare, de derapaj, sunt compensate, însă, prin descătușări ale ritmului, prin cascadări acceleratoare ale acțiunii. Supuse acestui regim de discontinuitate, personajele sunt sustrase timpului real și implantate într-un timp teoretic, care parcă ar sta pe loc. Dealtfel, ele sunt mai degrabă siluete livrești, lipsite de funcția fiziologică, limitate la metabolismul simbolistic.
Dificil de receptat, dar conducând — odată convenția găsită și acceptată — la concluzii de rafinament ideatic, filmul lui Alexa Visarion lasă, privit retrospectiv, impresia unui joc savant a cărui primă satisfacție vine din faptul că i-ai descoperit mecanismele secrete.
