REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

În căutarea elevaţiei şi în răspăr cu ea


     Primul lungmetraj al talentatului Tudor Cristian Jurgiu, Câinele japonez, e un exerciţiu de neo-neorealism românesc, ambiţios dublat de un exerciţiu de "chietism" cinematografic (avându-l ca posibil reper pe marele regizor japonez Yasujiro Ozu). Operaţiunile narative demarează sub camuflajul "documentarist" al observării unui personaj - un ţăran (Victor Rebengiuc) lovit recent de nişte inundaţii - în timp ce acesta îşi vede de treburile zilnice. Observaţia e tacticoasă; expoziţiunea (tabloul stării iniţiale de fapt) îşi tergiversează întregirea - durează până să devină clar că protagonistul tocmai şi-a pierdut soţia şi că, de la inundaţii încoace, el a locuit mai întâi în clădirea şcolii, apoi într-o casă care nu-i a lui; iar unele goluri informaţionale se permanentizează - despre viaţa soţiei şi despre circumstanţele exacte ale morţii ei nu aflăm niciodată mare lucru. În fine, într-un târziu se leagă şi un posibil nod de intrigă - profitând de nenorocirea bătrânului, un "dom' director" (Doru Ana) vrea să-i cumpere pământul pentru propriile proiecte de construcţie, dar bătrânul se încăpăţânează să nu vândă; la care se adaugă reclama făcută unui personaj absent - un anume Ticu - de către restul personajelor, care speculează pe tema eventualei lui întoarceri în sat. Ticu (Şerban Pavlu) se dovedeşte a fi fiul protagonistului, care cu ani în urmă şi-a luat lumea în cap: surpriza că, între timp, şi-a făcut o familie în Japonia, promite un al doilea conflict dramatic (Ticu trebuie să se confrunte cu trecutul, cu oamenii pe care i-a abandonat) şi obligă filmul să livreze observaţii despre cele două culturi puse astfel în contact. Dar ambele conflicte - cel pentru pământ şi cel cu trecutul - sunt dedramatizate: confruntarea tatălui cu "dom' director" n-are parte de nici o escaladare, iar confruntările fiului cu tatăl şi cu o fostă iubită abandonată se rezolvă uşor - mai o amintire, mai o explicaţie, şi gata. Cât despre observaţia prilejuită de întâlnirea dintre cele două culturi, aceasta rămâne subţire. Tot ce obţine regizorul de aici e - în unele secvenţe - o doză de insolit cumpătat. "Niponitatea" adusă de Ticu, de soţia acestuia (Kana Hashimoto) şi de copilul lor (Toma Hashimoto), în satul ex-Morometelui Rebengiuc, se reduce la două-trei clişee (robo-câinele la care face trimitere titlul filmului, o poveste spusă de Ticu, despre cât de greu s-a obişnuit să stea la masă cu picioarele adunate sub şezut). Dar şi reprezentarea vieţii satului românesc duce lipsă de textură: reţeaua de relaţii umane e rarefiată şi fără cine ştie ce istorie - lucruri care-l recomandă pe regizor drept un turist. Soluţia lui este să afecteze o privire meditativă şi amplu-cuprinzătoare, interesată de fenomene la scară mare, cum ar fi reintegrarea vieţii satului într-o ordine a naturii, după cataclismul inundaţiilor. Împreună cu directorul de imagine Andrei Butică, regizorul obţine câteva cadre frumoase: o mare dovjenkoiană de spice, unduind sub un cer încărcat; sau un peisaj cu multe straturi de adâncime - în depărtare o biserică ridicată pe un deluşor, în apropiere un grup adunat în jurul unui mormânt, iar între ele drumuri şerpuind şi o căruţă trecând. Dar elevaţia asta contemplativă, nefiind dublată de prea multă imersiune într-un mundan cât de cât dens, nu rezultă decât în vaporozitate reverică.
 
 
(Dilema Veche, octombrie 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cainele japonez, cainele japonez film, cronica de film, tudor cristian jurgiu

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu