Primul lungmetraj al talentatului
Tudor Cristian Jurgiu,
Câinele japonez, e un exerciţiu de neo-neorealism românesc, ambiţios dublat de un exerciţiu de "chietism" cinematografic (avându-l ca posibil reper pe marele regizor japonez Yasujiro Ozu). Operaţiunile narative demarează sub camuflajul "documentarist" al observării unui personaj - un ţăran (
Victor Rebengiuc) lovit recent de nişte inundaţii - în timp ce acesta îşi vede de treburile zilnice. Observaţia e tacticoasă; expoziţiunea (tabloul stării iniţiale de fapt) îşi tergiversează întregirea - durează până să devină clar că protagonistul tocmai şi-a pierdut soţia şi că, de la inundaţii încoace, el a locuit mai întâi în clădirea şcolii, apoi într-o casă care nu-i a lui; iar unele goluri informaţionale se permanentizează - despre viaţa soţiei şi despre circumstanţele exacte ale morţii ei nu aflăm niciodată mare lucru. În fine, într-un târziu se leagă şi un posibil nod de intrigă - profitând de nenorocirea bătrânului, un "dom' director" (
Doru Ana) vrea să-i cumpere pământul pentru propriile proiecte de construcţie, dar bătrânul se încăpăţânează să nu vândă; la care se adaugă reclama făcută unui personaj absent - un anume Ticu - de către restul personajelor, care speculează pe tema eventualei lui întoarceri în sat. Ticu (
Şerban Pavlu) se dovedeşte a fi fiul protagonistului, care cu ani în urmă şi-a luat lumea în cap: surpriza că, între timp, şi-a făcut o familie în Japonia, promite un al doilea conflict dramatic (Ticu trebuie să se confrunte cu trecutul, cu oamenii pe care i-a abandonat) şi obligă filmul să livreze observaţii despre cele două culturi puse astfel în contact. Dar ambele conflicte - cel pentru pământ şi cel cu trecutul - sunt dedramatizate: confruntarea tatălui cu "dom' director" n-are parte de nici o escaladare, iar confruntările fiului cu tatăl şi cu o fostă iubită abandonată se rezolvă uşor - mai o amintire, mai o explicaţie, şi gata. Cât despre observaţia prilejuită de întâlnirea dintre cele două culturi, aceasta rămâne subţire. Tot ce obţine regizorul de aici e - în unele secvenţe - o doză de insolit cumpătat. "Niponitatea" adusă de Ticu, de soţia acestuia (Kana Hashimoto) şi de copilul lor (Toma Hashimoto), în satul ex-Morometelui Rebengiuc, se reduce la două-trei clişee (robo-câinele la care face trimitere titlul filmului, o poveste spusă de Ticu, despre cât de greu s-a obişnuit să stea la masă cu picioarele adunate sub şezut). Dar şi reprezentarea vieţii satului românesc duce lipsă de textură: reţeaua de relaţii umane e rarefiată şi fără cine ştie ce istorie - lucruri care-l recomandă pe regizor drept un turist. Soluţia lui este să afecteze o privire meditativă şi amplu-cuprinzătoare, interesată de fenomene la scară mare, cum ar fi reintegrarea vieţii satului într-o ordine a naturii, după cataclismul inundaţiilor. Împreună cu directorul de imagine
Andrei Butică, regizorul obţine câteva cadre frumoase: o mare dovjenkoiană de spice, unduind sub un cer încărcat; sau un peisaj cu multe straturi de adâncime - în depărtare o biserică ridicată pe un deluşor, în apropiere un grup adunat în jurul unui mormânt, iar între ele drumuri şerpuind şi o căruţă trecând. Dar elevaţia asta contemplativă, nefiind dublată de prea multă imersiune într-un mundan cât de cât dens, nu rezultă decât în vaporozitate reverică.
