Undeva, în apropire de Giurgiu, în zilele noastre... Într-o curte împrejmuită cu sârmă ghimpată, la o masă, lângă o rulotă, o tânără ziaristă (loana Ana Macaria) și un fost deținut politic (Radu Beligan) ascultă și înregistrează pe reportofon confesiunea lui Franț Țandără (Gheorghe Dinică), actualmente bunic și apicultor, odinioară un fost deținut de drept comun (și-a ucis tatăl cu toporul) convertit în torționar „al dușmanilor poporului”, la Canal și într-un spital de psihiatrie.
Este greu să concentrezi, în câteva rânduri gânduri sau judecăți de valoare, acest nou film semnat de Lucian Pintilie după romanul-document „Drumul Damascului” al Doinei Jela. Un film răscolitor, chinuitor și cutremurător, care concentrează în patru personaje și un decor unic și condensează, în mai puțin de o oră și jumătate, tragedia trecutului îi pune un diagnostic pentru drama României prezentului.
Arată Lucian Pintilie: „În film, cu excepția ziaristei, care are mai degrabă o obsesie profesionistă, nu una morală, toată lumea sabotează deconspirarea crimei (fiul cirotic, soția oarbă, profesorul victimă și toate victimele ori rudele victimelor evocate!). Toată lumea e împotriva mărturisirii (...) O veșnică mărturisire, fără nici o perspectivă de alinare - definiția posibilă a iadului. De altfel, teza principală a filmului este că iadul se află pe Pământ (...) Eu descriu o după-amiază în iad (...) Un film despre incapacitatea totală a românului de-a se căi, de-a se mărturisi. Într-o țară în care conceptul căinței este disprețuit la scară națională - un asemenea personaj ca Țandără este privit ca un nebun (...). Iar eu pentru prima oară construiesc un film care are o ambiție de electroșoc moral”.
Este impresionantă perseverența, tenacitatea cu care acest creator de mare conștiință civică, acest „jansenist” își construiește, de la film la film, discursul moral, fără a face nici o concesie nimănui, riscând să devină antipatic multora prin adevărurile incomode pe care, din dragoste pentru noi, nu obosește a ni le spune, mereu și mereu. Este impresionantă și emoționantă, totodată, capacitatea acestui mare cineast de a ne surprinde, de la film la film, cu „viziunea” sa, cu formulele și soluțiile regizorale, mereu altele, mereu creatoare și hrănite de o profundă cultură a spectacolului, nu doar cinematografic.
După-amiaza unui torționar - scrie Tullio Kezich, un reputat și exigent critic italian de cinema - „este un fel de kammerspiel în care un actor excepțional, Gheorghe Dinică, îți dă fiori, evocând cu o voce egală cruzimi teribile. O miniatură care relevă o mână de maestru”. Așadar, un film-eveniment, un film-avertisment, un film incomod, dar absolut necesar - un film care trebuie văzut dar, mai ales, înțeles!
