​„Hanul dintre dealuri” – cronică de film

     Filmul e capabil — ne reamintește recen­tul Han dintre dealuri al Cristianei Nicolae inspirat de o povestire a lui Caragiale — să su­gereze nu numai proza clar și inefabilul. Ca poezia, ca muzica. Și ca pictura, desigur, doar că materialitatea cadrului, senzualitatea luminii, vibrația culorii sunt semnele acelui univers profund subiectiv, evocat de imagina­ția îndrăgostitului cu febra, exaltarea pe care ți-o dă iubirea-vrajă, iubirea elixir aducător de viață și de durere, moarte, blestem ca în basmele populare.
     Autoarea originalei versiuni a „Hanului lui Mânjoală” a operat un transfer inteligent din­spre fantasticul întâmplării (povestită de pro­zator și cu o ușoara detașare, autoironia per­sonajului adult amintindu-și „rătăcirea” lui de tinerețe și expunând-o, chipurile, ca pe o vră­jitorie, sau ca pe o farsă ștrengărească evo­cată la un pahar de vin, de doi bărbați „așe­zați”) spre un anume fantastic, miraculos pe care îl presupune orice îndrăgostire. Parado­xal, cu toate că filmul începe obiectiv — nu la persoana întâi, ca în schiță — cu reconstituirea conacului unde vine polcovnicul să-și cumpere ginere pe Ștefan, vlăstarul bunei fa­milii scăpătate, acțiunea înaintează apoi lent, urmând un drum înregistrat subiectiv, ca un ceremonial de cunoaștere, inițiere în marea taină a iubirii. Ajuns la Hanul lui Mânjoală, flăcăul are un fel de revelație, cadrele se în­carcă prin forța prim planurilor, a admirabilelor portrete, de acel „farmec sfânt” ce nu-l putem pricepe până când nu descoperim și noi, în planuri din ce în ce mai apropiate, și sugestive detalii vizual-sonore, văpaia din ochii frumoasei hangițe, glasul ei galoș, râsul provocator și gestul tandru cu care mângâie ieduțul, intimitatea pe care o promite, odată cu pregătirea țigării... Sacru și atât de profan, rit al cunoașterii biblice, dar și sufletești, dă­tător de încredere în forțele proprii (cu ce or­goliu bărbătesc răspunde tânărul după noap­tea de dragoste în pădure, unei trecătoare „nu te speria măicuță. E om bun cu femeia lui") aducător de liniște casnică („Ce perde­luțe, ce tavan alb ca laptele... și era cald ca sub o aripă de cloșcă” descrie prozatorul am­bianța), dar și de zbucium, durere, (Cum sare din pat, tremurând în fața oglinzii, nelămurit, vis a fost? Realitate?). Răsturnat în ierburi îndrăgostitul se lasă pradă vrăjii dulci îmbă­tat de aroma busuiocului ori a levănțicii, de periculoasa garofiță de munte pe care dacă o respiri o dată îți face de dor, a doua oară ură... În acest joc inocent și viclean, primitiv și rafinat, blând și aprig al femeii văzută ca ispită vorba lui Caragiale „era dracu, ascultă-mă pe mine”, „o fi fost, dar dacă e așa, dracu te duce, se vede și la bune...” — în acest joc lucid angajat intră și autoarea desa­cralizării poveștii și încărcării ei doar de sfânta taină a iubirii. Dar intra și spectatorul ce admiră filmul pentru absorbția poetic-fee­rică a spiritului popular, a tensiunii emoțio­nate cuprinse în cântecele și descântecele noastre de dragoste (de la „mi-am pus busuioc în păr” până la „blestemele” inegalabile pentru „Cine iubește și lasă”). Sigur, citatul folcroic revine abuziv — cum e și cântecul menestretului ce-și pierde prin repetare sen­sul lui simbolic, iritând chiar. Irită și reluarea unor scene de gen, cum ar fi torsul finei într-un prea frumos, idilic, interior muzeistic. Sunt, de asemenea câteva secvențe cu arnăuți și violențe care prea des reluate, scad paradoxal— chiar tensiunea dramatica a fil­mului. Dar e târziu să mai cauți defectele dacă vraja imaginii, a muzicii, a gestu­lui e semn sacru-profan (spălarea de către fe­mei a trupului schingiuit de oamenii polcovnicului) te-a furat, pe unii din noi chiar până la ultimul cadru. Un stop cadru în care cei doi îndrăgostiți, violent separați — unul supravie­țuind fizic, dar mortificat sufletește, celălalt pierind în flăcările răzbunării tiranului — se regăsesc pentru o clipă în reflexul oglin­zii-simbol. Probabil înainte de a se stinge de­finitiv, în uitare. Pentru că glasul fostului în­drăgostit ce supraviețuiește și repetă meca­nic, până la decolorare, povestea în varianta sugerată de socrul-despotic (el însuși robit, cândva, de farmecul „vrăjitoarei”) nu mai are forța de a evoca parfumul trecutului. Jarul e stins, jocul diabolic al tiranului, adevăratul demon al întâmplării, distruge până și aminti­rea unei mari, imposibile iubiri. Ca Tristan și Isolda, ca Daphnis și Cloe, ca să rămân doar la două legende celebre. Citatele culte ori populare sunt numeroase în acest film, uneori (prea) ușor de recunoscut. Totuși Hanul... își trăiește viața lui proprie, deloc livrescă. Și aceasta pentru că autoarea — scenarista și regizoare — a asimilat cu sensibilitate și inte­ligență sursele culte ori folclorice, elementul mitologic profan, realizând o sinteză origi­nală, impregnată de spiritualitatea românească. Că ești ori nu ești de acord cu felul în care-ți recitește într-un mod foarte personal, liric pe ecran, nuvela (îmbogățind-o cu texte din alte lucrări ale lui Caragiale, dar în cadrul unei stricte logici interioare), că te surprinde, uneori, deplasarea de unghiuri ori jocul ambiguu între fantastic și real ca și unele modificări de accente psihologice (victima „vrăjilor" nu ne mai apare ca în schiță tânărul povestitor, care după câteva zile de pasiune se aruncă pe cal și, cu gândul la averea socrului, îi striga, în goană, femeii: „Voi reveni din când în când”, ci tocmai ea, vrăjitoarea, săraca!) filmul îți impune ca un întreg de ținută, de armonioasă împlinire. Începând cu distribuția: Dana Dogaru își dă, în fine și pe ecran, toata măsura talentului său de mare forță, vibrație, într-un rol parcă anume gândit pentru ea. Alexandru Repan realizează o creație de subtilitate, profunzime, inteli­gență, în rolul diabolicului (și atât de însinguratukui) tiran al ținutului. Scurtă, dar plină de semnificație prezența Ginei Patrichi figurând o Aspasie resemnată dar nu învinsă, în care dorul de răzbunare mai sclipește o singură dată intens, într-o privire albastră, dură ca oțelul. Debutantul Florin Busuioc joacă mai convingător inexperiența personajului și cam stângaci revolta și apoi mineralizarea, depersonalizarea lui. Scurt, dar sugestiv, rolul in­terpretat de Teofil Vîlcu — vânzătorul de oglinzi-iluzii (merită o analiză separată acest motiv simbolic, oglinda, însoțind permanent acțiunea și sugerând forța de iluzie, captare, dar și de luare la cunoștința de adevăr, de premoniție, a artei). Petre Nicolae — apariție fără vorbe (Mutul) exprimă admirabil, doar din priviri, o multitudine de stări, în timp ce, alți interpreți ai arnăuților, cântă cam mono­ton aceeași arie a cruzimii pe mai multe voci.
     O greutate aparte revine partiturii muzicale semnate de Adrian Enescu ce îmbină — poate cel mai precis ca dozaj, ca armonie ob­ținută, luminile și umbrele personajelor, rea­lul și fantasticul, poezia proza existenței cu adevărurile și eresurile ei. Atunci când regi­zoarei i se mai întâmplă să nu găsească exact tonul ambiguității (cu toate că și-a do­vedit aici o artă surprinzătoare), când culoa­rea, nuanța psihologică mai scapă, el, com­pozitorul e acolo, „de veghe în lanul de se­cară”... Alături de operatori de talia artistică a lui Nicu Stan și Alexandru Întorsureanu și de un al treilea, mai la început, Mihai Truică — cu toții dovedind însă unitatea stilistică ceruta de caracterul feeric-baladesc, și împreuna cu inginerul de sunet (experimentatul Bujor Suru), Adrian Enescu îmi pare cel mai fidel tălmăcitor al intențiilor (numeroase, complicate, dificile, neprevăzute) ale autoarei. Decorurile arhitectului Cristian Niculescu sunt și ele minuțios gândite. În funcție de sta­rea interioară a personajului rece, impună­tor, straniu și claustrant, conacul-capcana al polcovnicului, străjuit de draperii grele din spatele cărora spionează fiica-victimă; poeti­zată, idealizată, văzută cu ochii tânărului în­drăgostit, camera de la han unde printre velnițe moi și ierburi puse la uscat, oglinzi și perne albe; femeia își pregătește descântecele cu plante vindecătoare, or descântecul de alungat vedeniile (ielele-capcanele, irezisti­bile în lumina lunii, amăgind tinerețea cu au­rul lor sclipitor, cu voaluri și calești) și — cel mai frumos, mi s-a părut descântecul din zori, al focului: cast, casnic, util: „Focule, focu­țule/ eu te-oi aprinde, tu nu te stinge/ eu oi somni/ tu nu somni”, într-un tempo când lent, de incantație populară, când brutal, în specta­colul cruzimii, se derulează și prin interme­diul iscusitului montaj (Rodica Fălcoianu) trista poveste a lui Stefan și a iubitei sale.