REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Haiducii” - cronică de film


     Filmul Haiducii e o lecţie învăţată.
     Ani de zile am făcut o eroare, aceea de a judeca cu excesivă asprime (indignare, ironie) filmele de aventuri — istorice, cum ar fi Pardaillan, Cortouche şi toată suita. Nu o eroare în raport cu criteriile estetice, ci în raport cu nevoia eternă de a da adolescenţei ce este al adolescenţei. Aceste filme sunt necesare, cronicile despre ele nu sunt — decât atunci când apare pericolul anticultură, sau când „excepţionalul” se iveşte. Cinematograful e, în fond, secundar în acest gen de filme, el serveşte aventurile (pe care, acum 70 de ani, adolescenţii şi cei care doreau să se bucure ca adolescenţii, le căutau numai în romane). Filmul nu a înlocuit romanul de aventuri de tip Monte Cristo şi Muşchetarii (şi alte specii similare), ci i-a dat un corelativ, prescurtat dar vizual. Echivalenţa: — „Ai citit Monte Cristo?” — „Nu, dar am văzut filmul!” nu este periculoasă şi anticulturală (cum e aceeaşi replică pentru Iliada şi Elena din Troia).
     Revenind, Haiducii este un film din familia lui Monte Cristo. El va realiza, credem, numărul record de spectatori în filmul românesc. Ceea ce, iarăşi, nu reprezintă un criteriu estetic, e numai semnalarea unui eveniment de mult dorit. Haiducii este un film foarte popular, în care se găsesc toate deliciile care au făcut din Jean Marais un idol al spectatorilor fervenţi ai genului. Este deci, cum spuneam, o lecţie învăţată. Învăţată suficient de bine încât să permită realizatorilor să adapteze cu talent formula în condiţiile specificului nostru.
     Deci: au fost aleşi ca eroi haiducii, adică acele personaje care căutau, prin existenţa lor neconformistă, temperamente aprinse de virili răzbunători, viaţa dusă la marginea legalităţii, popularitatea şi pitorescul existenţei lor au făcut din ei eroi de baladă, eroii unei mentalităţi care îmbină istoria cu fabulosul, aventura cu lupta de clasă, drama socială cu pitorescul. Poporul i-a iubit şi cântat, prin veacuri, până azi când au o ultimă apariţie: pe ecran.
     Scenariul (Eugen Barbu, Nicolae Mihail, Mihai Opriş), respectă tradiţia. Un domn oarecare, fanariot, într-o Ţară Românească în care nu se mai fac şi alte precizări de loc, veacul al 18-lea, un nume de celebru haiduc şi istoria lui. Turcii vin şi cer bacşişul. Domnul străin (care are un papagal vorbitor şi un nebun mut, complice al haiducilor) înrobeşte ţara. Boierii sunt complicii înrobirii, dar nu şi ai domnului, uneltind în toate colţurile. Pe de altă parte — haiducii, care răzbună tot ce pot răzbuna, fără a îndrepta fundamental răul. Ei reprezintă răzbunarea „ţării”.
     Filmul nu modifică mentalitatea haiducului oferindu-i o optică socială „avansată”. Anacronismele sunt mărunte, mai ales neglijenţe. Pe acest fundal s-au pus în valoare toate savorile genului, adaptându-se necontenit. Cavalcade şi lupte (în săbii, pistoale, cu mâinile goale) — între haiduci şi arnăuţi. Echipa de haiduci diversificată ca prezenţă: Amza căpitanul — omul răzbunării, Răspopitul — comicul adaptat la specific „anti-popesc” prin efecte de situaţie şi limbaj. Dascălul şi ceilalţi. Filmul începe cu o vânzare (echivalent românesc pentru clasica uzurpare). Sârbu e forţa răului, ticălos perfect, viclean, uns cu alifiile orientului. El va muri, cum era şi firesc, după ce tot filmul va oferi substanţa epică a conflictului. Lângă el, slugile şi cortegiul de ticăloşi. Evident, două femei, dar nu după formula una rea şi una bună. Dozele s-au amestecat inteligent, păstrând eternul feminin, cele două eroine — cârciumăreasa ibovnică şi boieroaica mândră — şi-au împărţit contribuţiile la acţiune, având comună violenţa patimilor şi îndârjirea fanatică.
     Legea genului mai cerea: peisaj insolit, atmosferă specifică, travestiul, înlănţuirea misterioasă a aventurilor dătătoare de emoţii, câteva tipuri comice episodice, câteva interludii muzicale şi umor pentru variaţie.
     Ceea ce s-a şi executat prin apelul neîncetat la specificul naţional şi de epocă. Peisajul insolit — Ocna de la Telega — efecte plastice admirabile — pe deasupra puse în valoare şi într-o Înviere cu ocnaşi, plus emoţia apropiatei evadări a eroului (!). În treacăt fie zis, evadarea e o „situaţie” mult gustată de Eugen Barbu — vezi şi Procesul alb. Atmosfera — han cafenea (corelativ al locandelor texane), joc de cărţi cu furt, chef cu lăutari, cadâne, târg, hram popesc, tainiţe în palat, hrube. S-a omis, ca fiind prea cunoscute, popasul haiducilor în codru, atmosfera de bivuac. Travestiul lui Amza — în pictor de biserici — reuşit. Recunoaşterile sunt încete, dar duşmanii suspectează permanent. Aventurile se unesc treptat în firul de acţiune, autorii duc personajele unde au nevoie, având grijă să dea justificări plauzibile (surghiunul boierului Dudescu, „slăbiciunile” boierului Belivacă etc.) Tipurile comice, cuplul Parpanghel−Fira (ţigani hazlii serviţi de replici savuroase) şi Răspopitul−Dascălul (cu un oarecare abuz al replicilor „de strană”). Interludii muzicale — cântece populare de vitejie, de pahar, şi de lume, „zise cu of”, sunt în spiritul filmului şi au rol dramatic. În sfârşit, două excelente episoade de umor gros: patimile amoroase ale boierului Belivacă (Al.Giugaru), cu acel magnific „simţesc!” şi invectiva aprigei ţărănci (Draga Olteanu), imbatabilă în debit verbal.
     Nu Iipsesc nici sărutarea între două lovituri de spadă, nici lupta pe apă, nici prăbuşirea de pe munte a chervanului (echivalent românesc al diligenţei far−westice), nici rîsetele demonice, nici echilibristica în abis, nici trucurile tradiţionale ale haiducilor, nici lanţurile, nici femeile luptătoare, nici pedepsele exemplare (legarea de cozile cailor şi exodul boierilor goi, tăvăliţi în catran şi fulgi), nici blestemele şi jurămintele — în sfârşit — nici satisfacerea deplină a spectatorilor în finalul răzbunare + împăcare (poetică...).
     Toate acestea se petrec în ritmuI adecvat. Un scenariu bogat, inteligent în construcţie, lăsând convenţiile să funcţioneze nestingherit, oferind mereu „motive” româneşti, specifice epocii şi tradiţiilor poporane. Melodrama izbucneşte şi se consumă repede prin explicaţii şi gesturi decise, lăsând mereu porţile deschise plauzibilului şi neprevăzutului. Se simte o anumită „culoare” pe care o are proza lui Eugen Barbu, atât în limbaj cât şi în tipologie. Cuvântul are putere în film: „Ceata e risipită, frate Amza, fiecare la ciobul lui, ca găina beată”. Calitatea majoră a scenariului este însă generozitatea tipologică, pe care Dinu Cocea, regizor cu debut foarte bun pe un gen care îI pasionează, a speculat-o, făcând o distribuţie surprinzătoare. Amza Pellea simţindu-se evident bine, face cel mai bun rol din carieră şi din film. Atent, firesc, insinuant, îl joacă pe vânzătorul Sârbu — cumulard de rele — cu mare degajare şi cu o robusteţe care ne-a satisfăcut deplin. Lui lon Besoiu, actor de film cu multiple disponibilităţi, nu i se poate reproşa decât blândeţea ochi lor săi. Dacă Haiducii nu lansează un „muschetar” este spre binele lui lon Besoiu care credem că nu vrea şi nici nu trebuie să ajungă un Jean Marais.
     Marga Barbu uşor hieratică, are voinicia şi fatalitatea Aniţei. Elisabeta Jar, cu o fizionomie interesantă şi neîntâlnită în filmul nostru, joacă magistral (cu toate cerinţele ei teatrale) ultima scenă. Pitoreşti, necesari, autentici şi ceilalţi interpreţi. Fiecare în genul său: Toma Caragiu, Marin Moraru, Jean Constantin, Mircea Bogdan, Fory Etterle, interpreta Firei şi a fetei din cafenea.
     Haiducii are şi fatalele neglijenţe: de limbaj („bijuterii”, „plan”, „cărui fapt îi datorez plăcerea de a ne găsi aici, unde hălăduie moartea?”), de recuzită (perechile de cărţi cu care se joacă în cafenea sunt plastic din import). Lipsesc filmului „punctările” care stabilesc trecerea timpului — pregenericul e prea mare şi angajează la o desfăşurare în lanţ a evenimentelor. Amza vede lumina numai atunci când poate leşina în braţele prietenilor. E greu de presupus că într-o noapte se poate manevra atâta aur şi atâta pietriş. Din dorinţa de a face totul, ca la orice debut, planul doi e întotdeauna foarte încărcat. În acelaşi timp, sunt o sumedenie de gesturi, care, reuşite în sine, nu au acel spaţiu de respiraţie, care durează o clipă, dar care dublează efectul. Se mai pot face şi alte observaţii de amănunt, cum de altfel se pot face pentru orice alt reprezentant al genului, de oriunde. Dar noi credem în perfectibilitate şi considerăm cu bucurie că Haiducii este o experienţă regizorală însuşită şi care trebuie cultivată în continuare. Dinu Cocea nu are ezitări. A crezut în actorii pe care şi i-a ales, a filmat precis (câteodată crispat), în virtutea unui ritm iniţial, cel necesar genului. A servit scenariul cu conştiinciozitate, fără a îngădui lungimi gratuite (excepţii: scena Sârbu şi lăutarii, explicaţia Sârbu−Aniţa, scena nebunul şi tronul). Conştiincios, fără false pretenţii, nu a îngroşat contrastele existente. Adică a şi evitat din pericolele genului. E greu de făcut alte ample observaţii stilistice atât pentru regizor cât şi pentru imagine (George Voicu), care, normală, păcătuieşte uneori, datorită luminării neatente, prin lipsa de perspectivă, de adâncime.
     Terminăm cu finalul filmului. Dacă există o notă de convenţionalism, există şi o replică în care convenţia este mărturisită, cum e şi foarte bine, la sfârşit. Acel „ne vede lumea” deschide un drum către o varietate a genului, în care convenţia se împleteşte cu parodia, adică spre acel procedeu pe care cinematograful contemporan îl practică cu atâta succes.

 
(Cinema nr. 4, aprilie 1966)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dinu cocea, gelu ionescu, haiducii film

Opinii: